Tradiții și obiceiuri ale zonelor etnografice - scurt istoric, clasificare, descriere

Pentru cei ce le privesc din afară, sunt manifestări păstoreşti - mari spectacole, dar dincolo de aceasta înglobează acele înţelesuri profunde asupra relaţiilor omului cu natura, a relaţiilor interumane, a raportului acestuia cu viața socială.
Le putem încadra ca părţile care păstrează cel mai bine viaţa folclorică tradiţională, deoarece originea lor o regăsim undeva, departe, în vremuri străvechi, având o istorie foarte îndelungată. Pentru a le putea aprofunda urmând o latură ştiinţifică trebuie să definim clar terminologia pe care o uzităm.

Tradiție – reprezintă ansamblul de datini, obiceiuri, credinţe, care se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale şi care se transmit din generaţie în generaţie.

Tradiţionalism – ataşament exagerat faţă de tradiţie, cu evidentă tendinţă de supraevaluare a elementelor tradiţiei, proprie spiritului conservator.

Obicei – nu este altceva decât o deprindere consacrată, comună unui popor sau unei comunităţi omeneşti, datină, tradiţie, rânduială. Este expresia limpede ce semnifică periodicitatea unui comportament colectiv, dar şi a modului de instruire, de acceptare comunitară a acestuia.

Sunt manifestări spirituale inedite şi originale ale acestui popor şi nu sunt aceleaşi pe întreg cuprinsul ţării. Una din personalităţile ce s-au preocupat în mod deosebit de această specie – obicei – este Romulus Vuia care, în calitate de profesor, a abordat cu rol prioritar această specie în clasificarea culturii spirituale a poporului român în cadrul lecţiei de deschidere a cursului de etnografie şi folclor din 1926. El elaborează, faţă de alţi autori un alt tip de clasificare, expusă astfel: credinţe şi superstiţii, obiceiuri, ceremonii şi ritualuri, obiceiuri legate de viaţa casnică şi obiceiuri legate de momentele importante din viaţa omului (naştere, nuntă înmormântare). În anul 2003, Institutul de Etnografie şi Folclor editează însă o serie de volume intitulate „Sărbători şi obiceiuri”, structurate astfel: partea I – Ciclul Familial (naşterea, nunta, înmormântarea); partea a II-a – Ciclul Calendaristic (sărbători şi obiceiuri cu dată fixă; sărbători şi obiceiuri cu dată mobilă; sărbători şi obiceiuri în calendarul agro-pastoral).

În cadrul acestui studiu vom analiza ciclul calendaristic al zonelor etnografice:

1. Zona etnografică MUNTENIA

2. Zona etnografică OLTENIA

3. Zona etnografică MOLDOVA

4. Zona etnografică TRANSILVANIA

5. Zona etnografică BANAT

6. Zona etnografică DOBROGEA

1. Zona etnografică MUNTENIA

- repertoriul ceremonial de iarnă

Colind, Cântec de Stea, Pluguşor (obicei urări), Sorcova (obiceiuri, colinde, urări), Ajunul, Moş Ajunul, Bună dimineaţa, Vasilca (ritual, joc), Colindul cu măşti (ritual, joc), Iordănitul (Boboteaza), Gurbanu (Arezanul – 2 februarie), ş.a.;

- obiceiuri agrare

Lazărul, Paparuda, Scaloianul, Drăgaica;

- obiceiuri de Lăsatul Secului

Strigarea peste sat (Aure-Maure), Cucii, Focurile lui Sâmedru;

- obiceiuri de Rusalii

Căluşul (rit ceremonial)

Colindele au loc ca perioadă de desfăşurare între 23 decembrie şi 7 ianuarie. Sunt obiceiuri pre-creşţine cu caracter laic adaptate sau chiar suprapuse sărbătorilor religioase.

Moş Ajunul se desfăşoară în noaptea de 23 spre 24 decembrie şi în dimineaţa zilei de 24 decembrie. Cuprinde categorii diferite de vârstă, tineret şi copii. Se colindă în cete de băieţi sau mixte, mai rar numai grupuri de fete. Numărul membrilor cetei variază astfel: grupa vârstei 3-4 până la 6-7 ani cuprinde de la 2 până la 5 copii; grupa de vârstă 6-7 până la 14-15 ani cuprinde între 4 şi 12 copii, iar grupa mică o întâlnim în aproape toate zonele ţării la nivelul întregii colectivităţi şi cuprinde de la 50-60 până la 100 de copii.

În ceea ce priveşte desfăşurarea, copiii se adună la o casă unde repetă repertoriul de colinde şi de unde, odată cu venirea serii, îşi încep colindatul. Ceata de colindători se opreşte în faţa porţii sau în curtea gospodarului la fereastra căruia strigă sau cântă urarea tradiţională. Fiecare dintre aceştia poartă trăistuţă în care pune darurile pe care le primeşte, în special simbolicii colaci împletiţi în formă de 8, numiţi „colindiţe sau colindeţi”, „bolindeţi” sau „bobârnac”. Alături de aceştia mai pot primi dulciuri care pe alocuri sunt însoţite de lumânări de ceară.

Paparuda – obicei pentru provocarea ploilor în anotimpurile secetoase întâlnit şi în cadrul altor zone etnografice, însă sub alte titulaturi, de ex.: Păpăluga (Muntenia); Păpărugă, Papalugără (Transilvania); Pepernie (Banat).Obiceiul are ca nucleu fetiţa mascată îmbrăcată foarte sumar cu crăcuţe de salcie (verdeaţă) şi care este udată în permanenţă în timpul ceremonialului, acesta având la bază magia prin analogie. În funcţie de zonă pot fi costumate două sau chiar mai multe fetiţe, important este să se respecte criteriul de bază al alegerii – puritatea, nevinovăţia.Paparuda, împreună cu ceilalţi însoţitori (actanţi) trec pe la fiecare gospodărie, oprindu-se în ogradă unde cântă versurile invocatoare ale ploii, timp în care aceasta dansează pe paşi săriţi în ritmul melodiei şi a bătăilor din palme. Gazda iese în faţa colindătorilor cu găleata plină cu apă şi udă Paparuda (în trecut, pentru această udare era folosit laptele şi arareori zahărul). În final, gazda cinsteşte pe cei prezenţi cu produse care ulterior se împart între cei ce au participat la ritual. În Muntenia apuseană nu se merge la fiecare casă în parte, ci se udă cei întâlniţi în cale, pe drum sau prin curţi, în special femeile însărcinate, scandându-se aceleaşi versuri invocatoare ale ploii.
Se presupune a avea o vechime preistorică datorită existenţei nenumăratelor elemente arhaice.

Focurile lui Sâmedru se organizează în satele din nordul Munteniei, respectiv zonele Argeş şi Dâmboviţa, în perioada 25-26 octombrie. Este un ceremonial nocturn care, prin spectaculozitate nu rivalizează decât cu noaptea de Revelion.Din punct de vedere al desfăşurării, menţionăm următoarele: se organizează în preajma unui rug (foc imens) aprins de tineri într-un loc înalt al satului (munte, deal, colină) unde se adună oameni de toate vârstele din întreaga comunitate şi unde, fiecare categorie de vârstă are un rol bine definit. Copiii fac grămezile pentru foc, îl aprind şi lovesc cu un băţ tăciunii pentru a se ridica scântei, moment în care sar peste foc şi colindă prin sat. Flăcăii fac focul din bradul cel mai falnic peste care aruncă nelipsita roată de cauciuc şi, procedând întocmai grupei copiilor, sar peste foc însă împreună cu fetele şi uneori chiar cu toţi cei prezenţi. Obiceiul are două componente, aceea de manifestare a cultului morţilor cât şi ca practică de fertilitate agrară.

sus

2. Zona etnografică OLTENIA

- repertoriul ceremonial de iarnă

Crăciunul - Colindatul, Cu Moş Ajunul, Scormonitul în foc, Adunatul gunoiaelor Cântec de Stea, ş.a.;
Anul Nou – Pluguşorul, Pluguşorul se porneşte, Cu buhaiul, Cu plugul, Cu semănatul, Sorcova
Jocurile cu măşti – Capra, Jianul (Anul Nou), Urâţii (Sf Ioan), Irodul (de la Crăciun la Bobotează)

- obiceiuri agrare

Cu grapa, Paparuda, Caloianul – Sulul, Plugarul, Cununa (Ţara Oltului) este împletită din grâu, cu flori de câmp, ca simbol solar şi simbol al abundenţei;
Sânzienele – 24 iunie;
Obiceiuri la pornirea plugului – Scoaterea plugului din gospodărie, Aratul, Semănatul;
Obiceiuri de recoltare – Primele spice – primul snop lăsat pe câmp o zi întreagă pentru alungarea răului (secerătoarele se leagă peste mijloc pentru îndepărtarea durerii), primele spice duse de la câmp în ogradă (gospodărie) şi puse la loc de cinste, ca un semn de mândrie;

- La Sf Vasile, Sf Ion, Sf Toader, Lăsatul Secului, Paşte

Focurile de peste an

- obiceiuri de Lăsatul Secului- obiceiuri de primăvară:

Hăulitul, Homanul, Toconelele, Muma Ploii

- obiceiuri de Rusalii: Căluşul (rit ceremonial)

- La Sf Gheorghe, Armindeni, Sf Andrei, Crăciun, Florii, Paşte, Înălţare, Rusalii

Ramura verde

Hăulitul. George breazul (1934) spunea de hăulit că „este un străvechi obicei de primăvară şi cunoaşte mai multe denumiri: Hăulitul, Ăulitul, Aulit, Agugulit etc., se situează la limita dintre vorbire şi muzică, cânt şi hăulitul propriu-zis”. Este definit de o emisie vocală ce constă în alternanţa repetată a registrului de piept cu cel de cap (emisie specific oltenească – întâlnită sub denumirea de sunet sughiţat). Se practică mai mult în mediul pastoral, regăsindu- se în refrenul cântecului propriu-zis.

Homanul – obicei practicat de Sf Toader, ce cunoaşte două tipuri rituale unul în care invocaţia se desfăşoară pe recitativ iar celălalt, în care invocaţia se desfăşoară pe durate mari. Participă grupuri mixte de fete şi băieţi care merg în apropierea satului (pe câmp sau pe un deal) în căutarea plantei (homan). Se sapă la rădăcina primei plante întâlnite, loc în care fetele pun pâine şi sare interpretând totodată cântecul ritualului. După acest moment, culeg un număr însemnat de plante, iar la întoarcerea în sat, fac o fiertură din acestea cu care, ulterior, fetele se spală pe cap în speranţa şi credinţa că părul lor va creşte foarte bogat.

sus

3. Zona etnografică MOLDOVA

Aici, repertoriul ceremonial de iarnă – de Anul Nou, cunoaşte cea mai mare varietate şi bogăţie în raport cu celelalte zone etnografice, fiind recunoscută pe plan naţional si internaţional prin ceea ce este caracteristic acestei zone, şi anume jocurile cu măşti.

- repertoriul ceremonial de iarnă

cu dată fixă: Pluguşorul – Pluguşorul mic, Buhai (Dobele), Cu clopotul, Uretul de noapte, Plugul, Plugul mare şi Plugul flăcăilor;
Jocurile cu măşti şi travestirile de tot felul: Ursul, Turca, Cerbul, Brezaia, Capra, Irozii;
Jocul păpuşilor;
Teatru popular cu tematică haiducească – Banda, Banda haiducilor, Bantă Jieni, Haiducii, Bujorenii, Codrenii, Gruia lui novac, Banta lui Groza;
Piese şi scenarii ţărăneşti – Arnăuţii, Babele, Anul nou şi Anul vechi, Căderea Plevnei, Plevna, Piesa lui Halim, Nunta, Nunta ţărănească (apare ca un spectacol ţărănesc în cadrul acestor manifestări aşa cum amintea Theodor Burada încă de la 1885), Haiducii, Jienii ş.a.

- obiceiuri agrare

Caloianul (obicei agrar de fertilitate), Drăgaica (înainte vreme – dispărut până la sfârşitul sec. XIX), Malanca (obicei de invocare a ploii).

Uratul cu Pluguşorul – un fenomen folclorico-etnografic complex, fiind iniţial considerat mai mult decât „epopeea muncii câmpeneşti, începând cu uratul, urmând cu semănatul, seceratul, treieratul şi sfârşind cu măcinatul”. Întâlnim aici în funcţie de subzonele etnografice mai multe variante ale acestuia: Pluguşorul, Pluguşorul mic, Buhai (Dobele), Cu clopotul, Uretul de noapte, Plugul, Plugul mare, Plugul flăcăilor, etc.

Uratul cu Pluguşorul, Pluguşorul Mic şi Clopotele specifice gupelor de vârstă mici cu compoziţie mixtă sau formate numai din băieţi se caracterizează printr-un număr mic de colindători şi inexistenţa unei costumaţii speciale cu excepţia căciulii împodobită cu mărgele şi traistei pentru strâns daruri ce se remarcă printr-un motiv floral extrem de încărcat. Ca elemente indispensabile apar elementele: clopoţelul „pus pe lopăţică”, biciul, doba şi buhaiul.

Urarea se face la fereastra casei unde zăresc lumină aprinsă şi numai după ce s-a cerut acordul gazdei. Personajele ce apar în acest text sunt jupânul (gazda), fiica, soţia, fiu, nepoţi, nepoate, argaţii. Textul Pluguşorului este prin excelenţă agrar, de un optimism şi un umor tonifiante. Uneori urarea este însoţită de linia melodică interpretată la fluier, alături de care, de fiecare dată, îşi fac simţită prezenţa mugetul buhaiului, pocnetul bicelor şi clinchetul clopoţeilor. Darurile primite de colindători sunt nelipsiţii şi tradiţionalii colăcei, nuci, mere, dulciuri şi nu în ultimul rând, bani.

Sunt aici balade cu text ce se apropie de tematica colindului: Mioriţa, Ghiţă Cătănuţă, piesa Jienilor (unde urarea este făcută tot de către ceata tinerilor).

Specifice cetelor constituite din grupe de vârste mai mari de 15 ani sunt Plugul mare, Ceata, Banda, Buhaiul mare, Turcii, etc. Ca prim pas în desfăşurarea colindului avem pregătirea măştilor şi costumelor şi împărţirea rolurilor: vătaf, urător, mascaţii (de umplutură); începerea repetiţiilor urmată de pornirea la urat începând cu seara Ajunului. Se remarcă prezenţa unui număr destul de mare de colindători precum şi existenţa permanentă a buhaiului mare, a clopotelor, dobelor, pârâitorilor şi a plugurilor adevărate împodobite şi trase de boi. Alături de cetele mari apar şi cete de copii ce au pornit cu semănatul aruncând în gazde cu grâul ce-l poartă în trăistuţele aflate pe umăr, acesta fiind considerat ca având proprietăţi benefice pentru păsările şi animalele din gospodărie. În acest timp, colindătorii strigă urarea ce conţine textul de felicitare, foarte asemănător cu cel al Sorcovei.

Acest obicei este însoţit şi de joc, de aceea amintim aici Jocul bandelor de Jieni, Jocul Caprei, Jocul Urşilor, Jocul Căiuţilor, Jocul Malancăi (Mălăncuitul - Suceava şi Paşcani). Cel care conduce ceata poartă denumirea de calfă şi este ajutat în desfăşurarea manifestării de alţi membri denumiţi cazaci. Aceştia din urmă, la un semn al calfei, adună toţi mascaţii cetei de pe uliţele satului. Faţă de ceilalţi participanţi, calfa şi cazacii nu poartă mască, ci îşi colorează faţa în roşu. Pe cap au căciulă de blană neagă sau brumărie dreaptă sau cu fundul retezat pe care se pune (se coase) un carton galben sau roşu, iar în partea din faţă se aplică o stea. Ceilalţi actanţi sunt purtători de haină miliţară cu epoleţi imperiali cu diagonale încrucişate pe faţă şi pe spate, iar piepţii hainei sunt împodobiţi cu nenumărate decoraţii şi medalii. Au pantaloni de culoare verde sau albastră cu vipuşcă galbenă sau roşie, în picioare – cizme, iar în mână – o cravaşă.

Capra – peste tot se urmăreşte ca aceasta să fie masca cea mai deosebită şi sugestivă. Aceeaşi importanţă se acordă şi confecţionării învelişului Caprei (pânză cât mai simplă pe care se aplică fâşii de pânză colorată cu puf de stuf ce imită foarte bine adevărata piele de capră) sau, în altă variantă, covoare colorate împodobite cu oglinzi, năfrămi, şuviţe colorate de mătase. Botul Caprei este constituit din maxilarul fix (cel superior) şi mobil (cel inferior) fixate pe o bâtă de lemn, aceasta la rândul ei sprijinită în brâul interpretului sau în cureaua de la pantalonii acestuia. În cadrul acestui obicei se spun versuri, se cântă doina urătoarei şi dacă gazda acceptă ritualul, jocul se desfăşoară în casă în formaţie de cerc sau semicerc, cuprinzând trei sau chiar mai multe dansuri (Capra, Căpreasca, A Caprei, Când joacă Capra, Ca la Capră, etc.) ce au mişcări
mărunte pe loc, cu sărituri şi răsuciri, aplecări frânte şi ondulate. Schimbarea melodiei oferă posibilitatea purtătorului Caprei să schimbe ritmul clămpăniturilor. Strigăturile se spun de către tot grupul ce schiţează paşi de dans sau chiar dansează în jurul Caprei.

Irozii – ceată constituită din 8-12 colindători (dansatori) ce poartă un costum remarcabil constând din căciulă conică din zeci şi sute de fâşii de hârtie colorată, în cromatica de roşu, alb, albastru, ce cad pe umeri ca nişte plete. În dreptul tâmplelor sunt prinse două fâşii albe mai late ornamentate cu figuri geometrice sau motive florale ce ajung până la nivelul brâului. Aceşti Irozi de seară sunt tot o înfăţişare a Caprei şi prezintă o mare asemănare atât a jocului cât şi a costumului cu descrierea căluşarilor din Moldova făcută de Dimitrie Cantemir.

sus

4. Zona etnografică TRANSILVANIA

- Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă

Crăciunul – Colindatul, Steaua (cu terminologiile specifice fiecărei subzone)
Anul Nou – Pluguşorul, Cu semănatul, Sorcova
Jocurile cu măşti – Capra, Ţurca, Cerbul, Ursul
Sf. Gheorghe – Ramura verde, Udatul, Urzicatul, Armindeni, Focurile de peste an, Sânzienele

- Sărbători cu dată mobilă

Florii, Paşte, Înălţare, Rusalii – Ramura verde, Focurile de peste an
Lăsatul secului – Jocurile cu măşti, Focurile de peste an
Sf. Toader, Florii, Paste, Înălţare – Focurile de peste an

- Obiceiuri agrare cu data variabilă

Pornirea plugului (Scoaterea plugului din gospodărie, Aratul, Semănatul, Plugarul, Paparuda – Păpălugă în Alba şi Cluj, Băbăruţă în Hunedoara, etc.)

- Obiceiuri de recoltare

Primele spice, Cununa ş.a.

- Sărbători tradiţionale

Cunoaşterea ursitei reprezintă practici divinatorii ale fetelor ce se desfăşurau la Anul Nou, la Bobotează, de Sf. Andrei, la Paşte, având ca elemente: animalele din gospodărie; apa, apa îngheţată; focul (Mm); ascultatul zgomotelor naturii (Mm); ascultatul pe furiş (Ar, Bh, Mm); numărarea parilor (Bh, Mm), pomii, plantele; prima stea, medierea viselor, cu influenţă benefică pentru dezlegatul de măritiş, descântatul pentru măritiş (practici divinatorii de grup ale fetelor (Vergelat); comune – fete şi băieţi (Vergelat, Blidele), numai pentru băieţi – Boboteaza).

Colindatul începe din ziua Ajunului şi se sfârşeşte a treia zi de Crăciun, în unele zone chiar după noaptea de Anul Nou, iar în altele ţine chiar de la Crăciun până la Bobotează (BN, Ms) - (sunt zone în care încep chiar înainte de Crăciun cu două-trei săptămâni).

În Ajunul Crăciunului merg la colindat cu “Bună dimineaţa” ( Sb, BN, BV, Ms, Ab, Hd) cu precădere copii. Pentru seara de Ajun se constituie cete de copii (Cj, Ab, BN, CV, Sb), feciori (BV, Sb, Cj, Hd), bătrâni (Ab, BN). Noaptea de Ajun (Ab, BN, BV, Cj, CV, Hr, Hd, Ms): cete de feciori (BN, BV, Ms), feciori, fete şi oameni în vârstă (BN), feciori, fete, bărbaţi şi femei căsătorite (Cj, Hd – perechi căsătorite). În Ajun merg cu colindul feciorii, iar de Crăciun – piţărăii (Ab); se cântă “Bună seara lui Crăciun”, “Colindatul junilor ” (acesta din urmă se întâlneşte şi în noaptea de Crăciun - Sb). În noaptea de Ajun se colindă în Ab, Hd, Ms, Sj “zilele Crăciunului” şi “Crăciunul mic” (Ms).

Locul unde se colindă: la fereastră, după care gazdele îi chemau în casă (Hd, Ms, Sj, Sb, Bv - copii), la uşă şi la fereastră (Cj), în curte şi în casă, în curte şi la fereastră, pe uliţă (BV). Se colinda la o parte din sat (din casă în casă), la tot satul (din casă în casă), la casele cu fete mari, la rude, vecini, prieteni, la părinţi şi la naşi, la preot (numai cete de bărbaţi însuraţi).

Colindătorii căpătau colaci, fructe, bani, băutură, carne de porc, cârnaţi, picior de porc (Hd), bomboane, copturi dulci, cozonac, fuior (Hd), cereale (Ab) – iar sacul cu produse era cărat de un anume personaj numit scroafă.

Fiecare casă pregătea o colindă – o spirală lemnoasă, un băţ de alun pus să îngheţe de la care se lua miezul rămânând un model cu flori. Era purtată şi de feciori şi de piţărăi. La vreme rea o ţipau (aruncau) în foc. Dacă într-o casă nu exista acest simbol, atunci îl ofereau către gazdele acesteia colindătorii.

În Alba se organizau formaţii – cete de şase colindători şi un viorist (ceteră) – şi se porneau a juca în casa gazdei unde erau şi ospătaţi. Feciorii erau îmbrăcaţi în ţundre albe din pănură şi purtau colindă de salcă de statura unui om pe care o legau la pălărie. De la colindă se păstrau o pănglicuţă care o aplicau la pălărie. Colindatul se începea mai întâi cu turnul bisericii.

Feciorii umblau cu carul cu boi şi cu butea pusă pe car, ca să adune vin, ce era dus ulterior la gazdă, acolo unde se organiza ospăţul de Crăciun, şi unde, în perioada de dinaintea sărbătorilor se învăţau colindele.

În dimineaţa de Ajun, copiii porneau în alai strigând ”Adună-te codru” (Codrea) şi un alt colind “Bună dimineaţa la Moş Ajun”, fiind după aceea chemaţi în gorpodării,pentru a li se oferi colindeţi şi fructe.

Uspeţii mergeau cu Colindul de preot, de fecior, de fată, de bătrâni, de jude, de oameni bogaţi. Organizarea se făcea într-o singură ceată pe sat. Pregătiţi pentru colindatul propriu-zis feciorii, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, veneau cu muzică la biserică unde se adunau şi feciorii din celelalte uspeţe. Cu această ocazie fetele făceau feciorilor o pernă de vergelat. Din acel moment mergeau în bătătura gazdei, unde încingeau jocul.

În Transilvania era bine ca primul colindător ce-ţi intra în casă să fie bărbat, deoarece este mult mai norocos decât femeia (BN). Aici ceata avea în frunte un conducător numit vătaf mare (mai isteţ şi din familie mai înstărită) care ţinea evidenţa câştigului şi conducea întreaga ceată. Exista însă şi vătaful mic ce-l înlocuia pe vătaful mare în unele servicii: strânsul banilor şi al colacilor.

Ceata avea ca simbol un steag – o cârpă neagră cu pui roşii, gătită cu panglici, montat în vârful unui băţ, ce era purtat de un fecior puternic (acesta se juca în prima zi de Crăciun odată cu colindatul: la preot, învăţător, primar, iar a doua zi îl jucau la joc). În ziua de Anul Nou, seara la joc se desfăcea ceata, adunându-se încă o dată la gazdă să petreacă cu mâncare şi băutură.

În Braşov, la colinda cetei de feciori (destul de numeroasă, cuprinzând 35-40 de membri) existau în frunte trei conducători (comitetul feciorilor), însă judele era conducătorul suprem. În seara de 24, judele trebuia să dea o masă cu mâncare şi băutură (la părinţii acestuia). El era cel mai în vârsta şi cel mai iubit dintre feciori. Ca personaje, alături de acesta mai apar crâşmarul, crâşmarul mic, pristovul (aducea banii de la fete).

Alaiul junilor, alcătuit din 8 feciori, dintre care unul însurat care purta calul, mergea cu muzică, iar starostele cu desagii. Apar „chemătorii”, împodobiţi cu năframe şi panglici tricolore, ce mergeau la casele feciorilor şi fetelor pentru a- i chema la horă.

Ceata împreună cu toţi feciorii satului, punându-şi doi chizeşi, jucau timp de patru zile la casa de joc, iar în cea de-a patra zi se făcea Vergel (atunci avea loc îngroparea Crăciunului - Cluj).

Fetele care nu erau colindate erau ironizate de celelalte (Hg).

În Hunedoara, feciorii, 10-15 la număr, se adunau la mijlocul postului Crăciunului pentru a se uni ceata de dubaşi (toboşari) ce ulterior se împărţea în trei cete pe sat (Cj, Ms). Existau însă şi cete cu un singur dubaş. După acest moment îşi alegeau gazda şi mergeau să repete colindele. Trebuie menţionat că gazda nu era răsplătită cu nimic pentru serviciul făcut.

Conducătorul cetei, vătaful (vornic în unele zone ale Hunedoarei), angaja unul-doi muzicanţi (cimpoi şi fluier) şi avea dreptul să joace tot timpul sărbătorilor în fruntea acesteia. În timpul ceremonialului apăreau şi alte personaje – ştabi, colcerul, starostele, cărătorii.

Timp de trei zile se juca întruna iar cea de-a treia zi se spărgea „oala”. Avem de-a face aici cu un obicei zonal, Lăuturenitul, dispărut pe la 1930 şi care reprezintă un schimb de vizite între tinerii din două sate mocăneşti (Monor şi Rîpa).

În Sălaj, în genere, colindul are aproximativ aceeaşi desfăşurare ca de altfel în întreg Ardealul, numai că apare ca o caracteristică zonală adunarea copiilor înainte de colind la preotul satului care le ţinea o predică, iar aceştia în timpul colindului nu cântau, ci scandau versurile.

În Sibiu se adunau 5-10 familii ai căror feciori se organizau în bute (perechi soţ-soţie). Aceştia erau însoţiţi de diblă (muzică), iar în fruntea cetei aveau un conducător numit jude (fonog, birău mare şi mic). Jocul organizat în această perioadă era cunoscut drept totolul feciorilor (4-5 cete pe sat a câte 10-15 feciori). Copiii colindau „Bună seara lui Crăciun”, „Bună dimineaţa”, iar copiii mai mari – „Trei crai de la răsărit”, „Sub înaltul cerului”. Gazda aleasă pentru perioada de însuşire a colindelor era răsplătită cu bani.

Steaua se practica în ajunul Crăciunului (ziua Ajunului sau noaptea de Ajun). În zona Braşovului, colindătorii cu Steaua mergeau împreună cu Irozii; în Ab mergeau împreună cu Irozii, cu Craii şi cu Viflaimul; în Hd mergeau împreună cu „Trei Crai”; în Ms – împreună cu Vicleimul, cu păpuşi. În Sibiu Irozii mergeau în prima zi sau împreună cu Steaua, iar Craii şi Irozii mergeau fără Stea.

Copiii de şcoală până la feciori (grupuri de la 2 la 4 membri) purtau „stea” cu 4-5-6 colţuri, confecţionată din diverse materiale (şiţă) împodobită uneori cu un clopoţel şi nelipsita iconiţă. Acest simbol se monta uneori şi pe un brad. Ca o curiozitate pentru această zonă, există sate unde acest colind se practică fără prezenţa simbolului stelar (Bv).
Colindătorii erau costumaţi în haine albe cărora li se alătura o serie de accesorii: panglici colorate purtate în diagonală, şiechău (şapcă), şepci de carton, coif (gugiu), uneori haine tricolore, straiţă. Acest tip de costumaţie se regăsea în aproape toate subzonele. În cele în care nu regăsim caracteristic acest costum se purtau: costumul tradiţional de sărbătoare (Ab, Cv); haine de la biserică „cu stihare” (Ms); vestimentaţie de crai (Ab) sau îmbrăcaţi obişnuit.

Ca spaţiu de desfăşurare, ceremonialul avea loc în casă, la fereastră, în curte, sau casă-curte, casă-fereastră, iar colindătorii erau răsplătiţi cu: bani, colaci, covrigi, fructe, nuci, carne de porc, cârnaţi, băutură, prăjituri.

Anul Nou era marcat de gestul judelui ce se urca pe o masă în faţa bisericii şi ţinea o cuvântare despre obicei. În prima zi de Anul Nou se adunau toţi junii cu fetele cu care vorbeau (din Săcelu, Sibiel, Sălişte, Galeş, Valea Sibielu, Tilişca) în Piaţa junilor din Sălişte, unde fiecare primar ţinea o cuvântare urmată de Hora Unirii.

De Anul Nou colindătorii (cei foarte mici fiind numiţi plugăraşi în Bv) merg Cu pluguşorul (Cj, Hr, Sj, Sb), La pocnit, Pluguleţul (Ms); Pluguşorul ( executat de copii) şi Cu plugul mare – interpretat de feciori şi de bărbaţi însuraţi (Ab, Bn, Cj, Cv, Ms, Sb). Pluguşorul cunoscut şi sub alte denumiri (cu buhaiul, cu zurgălăii, cu uratul) este un obicei relativ nou fiind datat în 1937 în Hd, în Sb – după al doilea război mondial, iar în alte zone de numai 10-20 ani. Se practică în dimineaţa, amiaza şi seara ajunului Anului Nou (aproape în toată Transilvania); în ajunul Crăciunului în unele sate din Sb; de Crăciun, în ajunul Anului Nou şi de Bobotează (BN) şi în ziua de Anul Nou (Hd).

La Pluguşor participă copii de 5-10 ani şi 15-18 ani, feciorii, bărbaţi însuraţi (Bv); feciori, tineri însuraţi, fete, neveste (Ab, Cj).Ca simbolistică se foloseşte plugul cu boi (Bv); numai roţile de la plug, un plug de lemn făcut anume, plug tras de cal, plug cu 4 boi (Cv); plug din lemn în miniatură (Sj). În majoritatea cazurilor nu lipseşte bradul împodobit. Locul de desfăşurare este similar ca şi la „Stea”.

Cu semănatul – colind de Anul Nou. Actanţii ce conduceau Pluguşorul trăgeau o brazdă în care aruncau ulterior seminţe de grâu, porumb, orz, secară şi cânepă (BN, Bv, Cj); apar însă şi subzone în care la momentul aruncării seminţelor este prezentă şi grupa copiilor (Cv, Hg, Hd, Ms); chiar şi bătrâni (Ms).

Sorcova se practică în ajunul Anului Nou (dimineaţa sau noaptea) în mai toate subzonele, în anumite localităţi desfăşurarea extinzându-se chiar până la Bobotează (Hg). Există însă şi zone în care colindătorii purtători de sorcovă se asociază cu cei ce cară plugul (Cj). La manifestare participă aproape toate categoriile de vârstă (mai puţin cei vârstnici): copii, pe care îi regăsim pretutindeni; numai băieţi (Cj), numai fete de vârstă şcolară (Bv, Sb); fete şi băieţi (BN, Ms). Ca element simbol, sorcova se reduce la o creangă de brad, ramură de pom împodobită cu hârtie colorată (Ms), variantă din flori artificiale (universal valabilă), iar în Ab se iese puţin din tipar, sorcova fiind înlocuită cu tradiţionalul clopoţel.
În gospodăria în care erau primiţi cu colindul, erau sorcoviţi toţi cei ai casei. Răsplata se regăsea în daruri ca: mere, colaci, nuci, bani, etc.

Jocurile cu măşti întâlnite pe acest teritoriu cunosc aproape aceleaşi tematică prezentă şi în cadrul celorlalte zone etnografice, cu mici variaţii zonale. Ţurca, Ursul, Capra, Boriţa, Cerbul, Ţapul şi măşti umane Mămuca, Mojucii, Burduhoazele, Moscurii, Mascaţii, Mătăhăii, Moşii, Moşugoii şi Proştii. Alături de toate acestea întâlnim Căluşerii în zonele Ab, Hd, Sb.

Sânzienele (24 iunie) se regăsesc în toate regiunile ca obicei, însă suportă schimbări de titulatură într-o serie de alte zone unde este denumit Drăgaică (Cv) sau cu diverse forme diminutive ale primei titulaturi. Se constituia o cunună mică de flori (coroniţă de sânziene) care se punea la poartă, casă, anexe, în afara gospodăriei, la holdă, la semănături, pe crucile ce se aflau în sat sau pe hotar. Datorită efectului terapeutic atribuit, se obişnuia ca cel ce avea o anumită suferinţă să se încingă cu flori din acea coroniţă în speranţa însănătoşirii; se împodobeau cu acestea anexele animalelor, pentru sănătatea acestora din urmă, pentru apărarea grădinii şi sporul roadelor şi ca semn al destinului (ursita fetelor – se făceau coroniţe doar de către fete şi se puneau doar în staulul oilor sau la grajd. Dacă vedeau a doua zi pe ele păr galben, spuneau că viitorul soţ va fi blond (Ab). Se punea cunună cu o cruce la mijloc peste noapte la poartă, timp în care fetele spuneau „Floare de cicoare,/ Află-mi a mea ursitoare”). Dacă se punea livă – un fel de fir de buruiană – viitorul soţ era gazdă avută (Cj).

Ca semnificaţie, Sânzienele sunt semn de noroc, dar şi semn de moarte.

sus

5. Zona etnografică BANAT

- Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă

Crăciunul – Colindatul, Colindă (Cs, Tm) Cu colindă, La colindă, Cu Piţărăii, Cu Dubele;
Ajunul Crăciunului – Steaua;
Anul Nou – Pluguşorul, Cu buhaiul, Cu semănatul, Sorcova;
Jocurile cu măşti – Capra, Ţurca, Cerbul, Ursul;
Sf. Gheorghe – Ramura verde, Armindeni;
Focurile de peste an la Anul Nou, Mucenici, Bunavestire, Sf. Gheorghe şi Crăciun
Sânzienele;
Moşii de peste an;

- Sărbători cu dată mobilă

Florii, Paşte, Înălţare, Rusalii – Ramura verde;
Lăsatul secului – Jocurile cu măşti, Focurile de peste an;

- Obiceiuri agrare cu data variabilă

Obiceiuri la pornirea plugului (Scoaterea plugului din gospodărie, Aratul, Semănatul, Paparuda)
Obiceiuri de recoltare: Primele spice, Cununa, Barba caprei.

- Sărbători tradiţionale

Cunoaşterea ursitei – Ascultatul pe furiş, Ascultatul pe furiş, Animalele din gospodărie, Focul, medierea viselor.

Datorită faptului că tradiţiile şi obiceiurile au un caracter unitar la nivel naţional, şi aici se întâlnesc colindele Steaua, Pluguşorul, Cu semănatul (integrat Pluguşorului), Sorcova, Capra, Ţurca şi fluieraşul, Cerbul, Baba Curcubătă şi Moş Crăciun şi Mascaţii.

În cadrul acestei zonei, colindatul cunoaşte o varietate terminologică remarcabilă, astfel: Colindă (Tm, CS); Cu colindu’/ Cu colinda , La colindă, Colindia (CS) şi Cu Piţărăii (CS).

Se colindă în noaptea de Ajun (CS), în ziua de Ajun (dimineaţa şi seara). Participanţii constituie grupe de colindători cum ar fi: copii, fete şi băieţi; ficiori; copii şi ficiori; copii, ficiori şi bărbaţi însuraţi (aceştia mergeau unii la alţii); copii, ficiori, fete, bărbaţi însuraţi. Ca variantă de locaţie a colindatului, ficiorii mergeau la casele unde erau fete de măritat, iar fetele de colindau între ele, în grupuri, de la unele la altele.

Ca loc de desfăşurare, colinda se cânta la fereastră şi în casă; în casă (mai rar) şi în curte; sau numai la fereastră. Era colindat tot satul de la o margine la alta din casă în casă începând cu casele unde existau fete mari, casele rudelor, primind ca răsplată în urma colindului colaci şi fructe, băutură, bani, cârnaţi. Tot aici aveau loc şi practici rituale în preajma Crăciunului „copii erau puşi cloţă” – primii copii ce ajungeau cu colindul în ziua de Ajun erau aşezaţi pe pământ sau pe pat presărându-li-se pe cap seminţe de cucuruz şi grâu în timp ce aceştia rosteau „Pi, pi, coţ, coţ, bee” (în funcţie de vietăţile deţinute de gazdă). În cazul în care primii colindători erau băieţi, gospodăria era cu spor, cu noroc, în cazul în care acestea erau fete, anul următor era lipsit de spor şi de noroc. Tot în acest cadru mai amintim ritualul cu cenuşă şi vătrai pentru „ca să stea cloţele pe ouă”, urmărindu-se, de fapt, fenomenul reproducerii.

Specific numai acestei zone este Baba Curcubătă şi Moş Crăciun – se rezumă la apariţia celor două personaje: unul feminin îmbrăcat în haine vechi, murdare, ponosite, dar tradiţionale (opreg, poale, cârpă) ce avea faţa mânjită cu funingine. Pentru completarea imaginii aceasta ducea într-o mână o căldare cu jăratec iar în cealaltă un cleşte. Cel de-al doilea personaj, Moş Crăciun, cu aceleaşi haine ponosite, şi faţa la fel de murdară, înveşmântat cu şubă albă cu flori negre şi opinci cu obiele.

Ţurca – desfăşurare: unul dintre colindători, intrând în gospodărie, întreabă găzdiţa dacă primeşte Ţurca. De era de acord, jocul se desfăşura în incinta casei, pe linie melodică asigurată de fluier, iar ca mişcări se regăseau tot felul de figuri spectaculoase fără o compoziţie repetabilă.

Prezenţa practicilor divinatorii o regăsim şi aici, acestea fiind atribuite categoriei fetelor (pentru cunoaşterea ursitei): ascultatul pe furiş; ascultatul pe gunoi; ascultatul zgomotelor naturii; aflarea ursitei cu sprijinul animalelor din gospodărie (dacă se sculau vitele când fata mişca lingura în blid se mărita anul acela); apa sfinţită; roua; apa îngheţată; focul; medierea viselor (ex. busuiocului).

Sânzienele – împodobirea gospodăriei. Florile de sânziene împletite coroniţă se aşează la poartă unde rămân până se usucă. Numărul poate varia în funcţie de membrii familiei ce locuiesc în acea casă sau putea fi considerată câte o coroniţă pentru fiecare stâlp al porţii. Înainte de a o pune la poartă, coroniţa este aşezată pe creştetul unui copil. Din punct de vedere al semnificaţiei, în mentalitatea tradiţională acestea aveau rol important pentru sănătatea oamenilor, a vitelor, ca semn de noroc, semn de îmbolnăvire, semn de moarte. Coroniţa care se usca mai repede şi fusese atribuită unui anumit membru al familiei, acela era cel ce se putea îmbolnăvi, etc., contrariul însemna sănătate şi noroc. Trebuie să amintim aici că exista în această zonă şi varianta Sânzienelor pentru cei morţi. Acestea se puneau la porţi, uşi şi cimitir.

sus

8. Zona etnografică DOBROGEA

- Repertoriul ceremonial de iarnă