Radio Live
Pagina Facebook
Vizitatori
Melodia nu prinde viaţă decât în clipa când e cântată şi nu vieţuieşte decât prin voia interpretului şi în chipul voit de el: creaţie şi interpretare se confundă”. (Constantin Brăiloiu)
Cântecul oglindeşte prin imagini artistice tipice (poetice şi muzicale), născute şi trecute prin filtrul practicii colective, viaţa oamenilor cu durerile şi bucuriile lor, atitudinea faţă de nedreptăţile sociale, năzuinţa de veacuri pentru o viaţă mai bună, concepţia lor despre lume. Creaţia muzicală tradiţională românească se remarcă printr-o paletă tematică extrem de variată, o varietate ritmică remarcabilă, ornamentaţie de excepţie care ne ajută să diferenţiem acest tezaur, atât din punct de vedere al zonelor etnografice dar şi în cadrul acestora pe genuri muzicale.
Clasificarea creaţiei muzicale tradiţionale:
a. Genuri ocazionale:
- repertoriul păstoresc – semnalele instrumentale, doine, colinde, balade, obiceiuri şi jocuri specifice;
- repertoriu de nuntă – cântecul miresei, al mirelui, al soacrei, etc.
- repertoriu funebru – bocet, vers, rituri speciale specifice
- cântece şi jocuri de copii;
- cântecul de leagăn;
- cântecul liric propriu-zis;
- doina (propriu-zisă - de dragoste);
- romanţa ţărănească;
- balada (cântec bătrânesc) – fantastică, eroică, haiducească, păstorească, familială, nuvelistică, jurnal oral.
În cadrul culturii tradiţionale abordăm creaţia muzicală numai din punct de vedere al clasificării la nivel de zone etnografice, aducând în prim-plan asemănările şi deosebirile existente, reliefând pentru fiecare zonă în parte caracteristice specifice cristalizate de-a lungul vremii, având ca suport evoluţia istorică.
Se impune să facem câteva precizări în ceea ce priveşte genurile amintite.
Balada (cântecul bătrânesc) este unul din genurile cele mai studiate, dar şi cele mai controversate, în urma cercetărilor făcute asupra aspectelor literare, latura muzicală fiind trecută în plan secund. Acest gen se cântă numai în faţa unui auditoriu şi numai la cerere. Ca mod de abordare, regăsim balade cântate numai de către femei, numai de lăutari, dar cele mai frecvente sunt, însă, cele interpretate de bărbaţi. Din punct de vedere tematic are strânse legături cu alte genuri ale folclorului tradiţional şi anume basmul şi colinda, iar în ceea ce priveşte tipologia regăsim balada: fantastică, vitejească, păstorească, familială, jurnal oral. Emilia Comişel, în urma uşor studii ample asupra acestui gen, a reuşit să-l definească astfel: „cântec epic, narativ, de mari dimensiuni, care exprimă atitudinea poporului în diferite perioade faţă de natură şi societate, lupta sa în faţa naturii şi a asupririlor”.
Doina, cântată în mod individual şi „pentru sine”, fără public, presupune o anumită stare sufletească, o anumită trăire, o profundă interiorizare şi, de ce nu, un anumit substrat filozofic. Nu există date certe în ceea ce priveşte originea acesteia, existând mai multe opinii, pe de o parte cea cum că ar exista o anumită rădăcină dacică susţinută de Dimitrie Cantemir şi B.P. Haşdeu, iar pe de altă parte Constantin Brăiloiu care argumentează că „doina nu este un împrumut”. Este definită de specialişti ca un stil melodic prin excelenţă liric, o melopee de formă deschisă, bazată pe improvizaţie prin folosirea unor elemente melodice tipice, mai mult sau mai puţin variabile. Ca o caracteristică emblematică ne apare recitativul de factură lirică (melodic şi recto-tono), dar şi formulele de largă cantabilitate. Din punct de vedere terminologic, prezintă următoarea variaţie: hore, hore lungă, hore cu noduri, horea frunzei, horea de jale, horea pribeagului (Transilvania N); cântec lung, îndelungăt, prelungăt, prelung, de jale, de codru (Oltenia); de cuc de frunză, de codru, de jale, haiducească, de dragoste (Muntenia); a frunzii, de jale (Moldova); cântecul vocal propriu-zis considerat doină (Banat) deoarece aici există numai doină instrumentală. Vizând latura interpretativă regăsim: doină vocală, instrumentală şi vocal-instrumentală (cântate simultan monodic, heterofonic de voce şi de instrument tradiţional; ex: voce-fluier; acompaniate de taraf – tipurile mai evoluate şi cele de dragoste). Cercetătorii genului susţin că ar exista o anumită legătură între cântecul de leagăn şi doină.
Cântecul propriu-zis – gen liric neocazional, care aparţine tuturor vârstelor şi categoriilor sociale, putând fi interpretat de oricine în cele mai diverse ocazii: în mijlocul naturii, la nuntă, la petrecere, etc. Are răspândire pe întreg teritoriul românesc însă îl întâlnim cu pronunţate diferenţieri zonale în ciuda caracterului uniţar pe care îl prezintă la nivel naţional. Originea acestuia se presupune a fi undeva în timpuri anterioare feudalismului. De-a lungul timpului în evoluţia sa s-au cristalizat patru stiluri istorice (vechi, premodern, modern şi nou), dar în egală măsură s-au definit şi diferenţiat şi stilurile zonale (dialectele) în interiorul cărora regăsim graiurile caracteristice.
Stilul se evidenţiază prin repertoriu cu configuraţii melodice specifice, melodii, alăturate doar prin particularităţi superficiale puse în lumină prin interpretare (emisie vocală, mod de ornamentare), ca şi prin melodii preluate din alte stiluri care însă, pentru integrare, sunt supuse fenomenului de metamorfozare.
Stilurile cântării au prins contur ca piese principale coordonate: timpul, spaţiul, comunitatea şi personalitatea umană. Vorbim de existenţa a două categorii de stiluri, şi anume: stilurile istorice şi stilurile teritoriale.
~Stilurile istorice:
- stilul vechi – cântece cu ambitus redus, ornamentaţie densă, complexă, structură ritmică parlando-rubato sau giusto-silabo, tempo larg şi liber, folosindu-se unele scări prepenatonice şi pentatonice, tetracordii, pentacordii de stare majoră şi minoră cântate cu voci de piept, aspre, puternice, uneori colorate cu atacuri de glotă şi formă arhitectonică alcătuită din unul-două sau chiar trei rânduri melodice, rareori remarcând existenţa unei forme extinse;
- stilul premodern – îmbină în proporţii aleatorii particularităţile stilului vechi şi modern;
- stilul modern – ambitus larg, ornamentaţie redusă şi simplă, ritm divizionar sau bazat pe pulsaţie constantă a unui timp unic, execuţie mişcată, folosirea modurilor diatonice şi cromatice, interpretare definită prin timbruri vocale diferenţiate regional şi formă arhitectonică extinsă, mai complexă şi totuşi destul de stabilă;
- stilul nou – din punct de vedere al structurii şi formei se aseamănă în mare parte cu stilul modern, cu deosebire că aici întâlnim cântece propriu-zise preluate din muzica de dans (aceasta evoluând tot mai mult).
~Stilurile zonale sunt definite de dialectele muzicale regionale şi în egală măsură de dialectele literare. Dialectele muzicale conţin următoarele elemente:
- numărul rândurilor melodice;
- sunetul pe care se face cadenţa principală (cezura) şi locul ei în cuprinsul cântecului;
- sunetele pe care se fac cadenţele secundare (interioare);
- raportul cadenţelor faţă de finală;
- scara muzicală;
- felul melodiei (silabică sau melismatică);
- caracterul ornamentaţiei;
- formulele melodice specifice;
- ritmul;
- mişcarea;
- emisia vocală
În continuare vom prezenta succint câteva caracteristici specifice ale cântecului din:
- între dialectul Munteniei de nord şi cel al Transilvaniei de sud regăsim foarte multe asemănări.
- se evidenţiază prezenţa modului dorian dar şi pre-pentatonisme şi pentatonisme (pentru Muntenia subcarpatică);
- modurile heptacordice sunt mai prezente aici, uneori evidenţiind un diatonism aproape pur, atât în dorian, dar ai ales în eolian, frigian sau mixolidian;
- instabilitatea anumitor trepte ce determină unele inflexiuni mixolidice;
- alternanţa major – minor este întâlnită şi aici, dar nu cu aceeaşi frecvenţă ca în alte zone;
- apar şi alte relaţii între structurile melodice de cvartă şi cvintă;
- treptele importante sunt I-a şi a V-a; treapta a III-a şi a IV-a apărând uneori (în sens ascendent);
- cadenţă finală eolică, frigică, uneori prin salt sau prin subton;
- în Muntenia de sud întâlnim o linie melodică cu profil descendent;
- o mai mare varietate a structurilor sonore şi ritmice;
- ritm parlando-rubato, giusto-silabic;
- o bogăţie apreciabilă a structurilor heptacordice atât diatonice (doric, frigic, mixolidic în stare pură) cât şi cromatice;
- formulele cadenţiale realizate prin secundă mare sau mică descendentă sau prin subton şi prin terţă mare descendentă urmată de repetarea sunetului final;
- ornamentaţie mai redusă.
- existenţa cântecelor ce aparţin graiului muzical sud ardelenesc;
- existenta alături de stilul arhaic în cadrul genului – doina – a melodiilor cu formă mai amplă (doină-cântec, cântec-doină, doină-baladă);
- ritmul giusto silabic, iamb şi troheu, dar şi parlando-rubato
- melodii cu caracter viu
- sisteme pentatonice arhaice
- folosirea frecventă a cromatismelor
Doina prezintă aici o mai mare unitate stilistică. Este o melopee pe care executantul o construieşte liber, pe care o improvizează atât din punct de vedere al structurilor muzicale, dar şi din punct de vedere poetic, după posibilităţile intelectuale şi tehnice. Există sub formă vocală şi instrumentală, având teme de dragoste, de înstrăinare, filozofice, haiduceşti. Conţinutul literar nu diferă de al celorlalte specii lirice.
În Oltenia, alături de stilul arhaic întâlnim şi melodii cu o formă mai amplă: doina-cântec, cântec-doină, doină-baladă.
Se remarcă o tendinţă de simplificare a formei arhitectonice şi de strofizare.
Doinele se cântă în intimitate şi reprezintă cele mai tipice realizări sub raportul valorii artistice şi tradiţionale.
- creaţia muzicală a acestei zonă are la bază moduri diatonice (dorian, eolian).
- există elemente comune intre folclorul năsăudean şi cel bucovinean;
- cadenţa finală frigică tipică(cu unele inflexiuni), deosebită de alte zone prin relaţia pe vertical;
- în partea de sud întâlnim moduri cromatice cu influenţe orientale;
- uneori alterarea coborâtoare a treptei a V-a în formulele cadenţei finale duce la constituirea cadenţei locrice;
- sistem ritmic parlando-rubato;
- regăsim aici dialectul bucovinean, cât şi vrâncean.
- în Bucovina – există elemente comune cu cântecul năsăudean (au formă amplă şi totodată labilă, se pot omite rânduri melodice sau se pot adăuga 5 sau 7);
- profil melodic neschimbat, ritm liber şi ornamentică bogată, excesivă uneori – rotiri în jurul unui sunet pivot – influenţă a muzicii instrumentale;
- cadenţă interioară pe treptele IV, V şi I, iar cele pe subton şi treapta a III-a realizându-se prin instabilitatea treptei a V-a;
- regăsim şi aici alternanţa major-minor;
- creaţia se remarcă prin existenţa unui lirism aparte.
Cântec în stil nou – Constantin Brăiloiu defineşte cântecul în stil nou – „cântec modern”, regăsindu-l îndeosebi în Moldova, după care a pătruns (s-a răspândit) şi în alte ţinuturi ale ţării. Se caracterizează prin:
- dinamism
- mişcare regulată (giusto) substituită mişcării libere (rubato) a celor mai multe cântece de stil vechi
- părăsirea ritmului liber (parlando) în detrimentul unui ritm regulat
- ambitus lărgit depăşind uneori octava
- ornamente simplificate
- renunţarea la structuri modale în favoarea majorului şi minorului tonal
- se mai întâlnesc modurile de sol şi la, ceea ce demonstrează influenţa muzicii lăutăreşti şi culte
- cadenţe interioare pe alte trepte decât cele din stilul vechi (de obicei în partea superioara a scării)
- forma arhitectonică dezvoltată
- refren frecvent
- texte lirice – cu preponderenţă cele de dragoste
a. Dialectul Maramureşean (dialectul nord-ardelenesc):
- prezenţa modurilor mixolidic şi eolic, cromaticul 1, acustic 1;
- pentatonii anhemitonice şi mixte;
- scări diatonice - de sol, la, re; cromatice re cu tr. IV-a ridicată;
- structuri modale hexacordice majore şi minore;
- 4 rânduri melodice – cezura după cel de-al doilea rând, de obicei pe fundamentală
- ritm – regulat - legănat - alternanta de iamb cu troheu în toate variantele posibile; giusto-silabic cu durată lungă, uneori punctată – influenţă e a ritmului de dans;
- intonare uneori netemperată;
- forma arhitectonică: AAcBB, AABBc, AAcBBc
- ultimul rând poate fi înlocuit cu refren
- mişcare variată
- uneori elemente pentatonice
- cadenţa finală pe treapta I prin secundă sau terţă descendentă, ori prin alunecare de pe fundamentală pe cvarta ei inferioară (plagala) - întâlnită destul de frecvent;
- cadenţa interioară pe treptele I, III, VII şi V.
b. Dialectul Transilvaniei de sud (dialectul sud-ardelenesc):
- cele mai originale cântece (zona Hunedoara, Alba şi Ţinuturile învecinate);
- au trei rânduri melodice, cu cadenţa principală (cezura) după al doilea rând, pe subton;
- sistem ritmic parlando-rubato;
- melodie cu contur crenelat;
- ornamentaţie redusă, alteori abundentă;
- sistemul sonor preponderent – pentatonicul IV în stare pură, dar şi cu pieni (mai pot fi mobile Sol, La, Si);
- sistem sonor hexacordic sau heptacordic (eolic, doric, frigic şi mixolidic) ce apar destul de rar şi atunci cu inflexiuni; se simte însă şi prezenţa pentatonismelor;
- în melodiile cu substrat pentatonic anhemitonic regăsim alternanţa major-minor şi cadenţa eolică; această alternanţă dă o frecvenţă mai mare a formulelor arpegiate;
- cadenţele interioare realizate acolo unde se impune subtonul, uneori reprezentând şi sunetul pe care regăsim cezura principală;
- uneori apare cadenţa finală pe sunet prelungit, la care se ajunge de obicei prin coborârea pienului (cadenţă finală frigică);
- întâlnim cu preponderenţă cântece cu tematică păstorească (Sibiu –
- forma arhitectonică AAAc; AAvAc; AAB; ABB; ABA).
Bela Bartok – defineşte graiul muzical sud ardelenesc: spre răsărit, până în părţile Covasnei, iar spre sud, până spre Cluj, a luat unele înfăţişări locale.
c. Dialectul Bihorean:
- intonaţie netemperată a scărilor pentatonice sau cu puternic strat pentatonic
- tot aici întâlnim şi melodii pe un mod de fa în care 4+ (fa-si) este caracteristică; cadenţă finală frigică (cadenţă bihoreană)
- ritmul parlando – rubato
- diferenţa dintre cântecele bihorene şi cele hunedorene este cadenţa finală (Bpos-3m descendentă); în Hunedoara mers treptat descendent cu alterarea coborâtoare a tr. a II-a (cadenţa frigică) specifică şi zonelor învecinate.
- se remarcă un interesant adaos melodic prin folosirea interjecţiilor după cezură (Hai Hai!, Hei Hei!) cu caracter melodic ornamental care uneori se dezvoltă într-un adevărat rând melodic, argumentând forma cântecelor la patru rânduri
- ambitus redus
- melodie de factură arhaică şi melismatică
- melodii vocale cu caracter de dans
- structuri modale de lidic şi acustic 1 (ce impun prezenţa cadenţei finale de tip bihorean).
d. Dialectul Câmpiei Transilvaniei (Cj, Ad, Sj, Ms, Podişul Târnavelor):
- substrat pentatonic
- forma de 4 rânduri – cezura după al doilea rând – în mod obişnuit pe tr. III-a (rar pe tr. a-V-a)
- melodii cu influenţă maghiară – versuri endecasilabice (se adaugă versului încă trei silabe – exemplu: lei, lei, lei etc.)
- cântec propriu-zis – giusto cu interpretare parlando;
- ritm giusto-silabic numai în cântecul de joc;
e. Dialectul Năsăudean:
- au formă amplă şi totodată labilă
- scări pentatonice sau moduri naturale (doricul folosit frecvent)
- forme dezvoltate ale strofei melodice
- emisie vocală cristalină
- se pot omite rânduri melodice sau se pot adăuga (5 sau 7)
- profil melodic neschimbat
- ritm liber şi ornamentică bogată, excesiva uneori, în jurul unui sunet pivot (influenţă a muzicii instrumentale)
- exista varianta de cântec-baladă (de la cântec melodia, iar de la balada textul epic)
Se păstrează aceeaşi clasificare în genuri ocazionale şi neocazionale ca şi- n celelalte zone cu următoarele amendamente:
- întâlnim aici un grai (dialect) destul de viabil
- sistem ritmic parlando-rubato şi giusto-silabic;
- cezura principală de multe ori după cel de-al doilea rând melodic;
- în cântecele cu două refrene, cezurile le regăsim după fiecare cuplu vers- refren;
- cântecul prezintă unele extensii ale ambitusului
- cântecele au aici patru rânduri melodice cu cadenţa principală după cel de-al doilea rând (pe subton)
- forma arhitectonică - relativ mai amplă AABC; ABBC etc.
- scări pentatonice sau cu puternic substrat pentatonic anhemitonic atât diatonice cat şi cromatice (acestea folosesc vechea scară cromatică - cea de Re cu treapta a IV-a ridicată);
- intonarea secundei mărite în registrul grav atât pe parcursul melodiei, dar mai ales la cadenţa finală ce determină anumite inflexiuni frigice;
- încheierea frecventă a strofei melodice pe sunetul al doilea de la baza modului (falsă fundamentală):
- îşi face simţită prezenţa refrenul, lucru pentru care Bela Bartok a şi denumit acest grai dialectul refrenului (apare aici şi refrenul compus); ca proporţie a prezenţei putem rezuma astfel: in N mai mare, în centru – 1/1, iar în S mai redus.
- în partea de S-E regăsim o categorie de cântece cu caracteristici maiestuos clădite pe o scară majoră.
Repertoriul muzical din această zonă s-a cristalizat pe următoarele caracteristici specifice:
- sistem ritmic eterogen
- prezenţa structurilor heptacordice, atât diatonice (doric, mixolidic, frigic), cât şi cromatice
- existenţa formulelor cadenţiale prin subton (semiton)
- existenţa cu preponderenţă a cântecelor cu profil melodic descendent
- melodia este silabică, arareori ornamentată
- tiparul versurilor hexa- şi octosilabic (caracteristică a întregii creaţii muzicale tradiţionale)
- forma arhitectonică relativ simplă – AAV, AAVB, ABB, ArefB, ABref
- prezenţa ritmului aksak se impune prin a caracteriza într-o oarecare
- măsură dialectul muzical al acestei zone.
Sursa: Viorica Barbu Iurascu - "Studiu de cultura traditionala romaneasca. Privire analitica asupra zonelor etnofolclorice"
Abonați-vă la:
Postare comentarii
(Atom)
Translator
Download
 |
Parteneri
esti un geniu.....
RăspundețiȘtergereMultumesc. Nu spun ca nu mi-as fi dorit, dar nu. Nu sunt nici pe departe un geniu...sunt doar un biet muritor de rand.
Ștergere