Radio Live
Pagina Facebook
Vizitatori
Pentru a face o ordonare pe axa angelic-demonic a personajelor mitologice din cultura populară românească ar trebui mai întâi să ne oprim asupra noţiunilor de mit, de angelic şi demonic.
Conceptul de mit are astăzi un sens aproape neprecizat, atât de larg încât aproape că ajunge să nu mai desemneze nimic clar. În Mitos şi Epos (1) Mihai Coman, în debutul definirii conceptului actual, spune chiar “noi nu ştim prea bine nici ce desemnează mitul şi nici ce înseamnă noţiunea de mit. Cu alte cuvinte: nu posedăm nici valorile conceptului, nici semnificaţiile termenului şi nici sensurile cuvântului.” (op. cit., p. 33) Chiar şi termenul grecesc mythos parcurge o seamă de semnificaţii, de la vorbire, „o suită de cuvinte care au sens; cuvântare, discurs, conţinut al cuvintelor, părere, intenţie, vorbire, gândire, povestire” (P. Chantraine în op. cit., p. 33), la conversaţie, digresiune, poveste, alegorie, simbol, discurs elaborat.
În lumea filozofiei mythos intră în conflict cu logos, rostirea prin poveste se opune discursului pornit din raţiune. Astfel că mythos ajunge să semnifice povestea prin excelenţă mincinoasă. Cultura europeană a preluat cuvântul mit la capătul traseului său grecesc, cu sensul de poveste inventată, cu personaje imaginare, cu un sens profund alegoric şi care trebuie interpretat. Cuvântul cunoaşte un nou destin după epoca marilor descoperiri geografice, când intră în vocabularul etnografilor. Asta duce la o nouă lărgire de sens, deoarece „antropologii consideră drept mituri cam toate textele „sacre” pe care le întâlnesc la o civilizaţie dată, fără a fi preocupaţi de delimitarea acestora de celelalte categorii ale naraţiunii (legendă, basme, povestiri şi chiar epopei ori balade).” (op. cit., p. 34) Mihai Coman propune o definiţie operaţională, de lucru, care face conceptul de mit mai suplu, mai adaptabil: „Nu putem vorbi de întrebarea platonică: ce este mitul? Căci o asemenea întrebare ar implica existenţa unei entităţi ideale, care ar fi, cu adevărat, mitul, dar la care privirea noastră de muritori nu ar avea niciodată acces. Întrebarea corectă este: la ce fenomen concret ne referim atunci când utilizăm termenul de mit”? (J. Fontenrose, 1971, în op. cit., p. 60) Definiţia mitului se poate deci da sub forma unor întrebări mai simple şi mai directe, precum “unde şi sub ce formă apare mitul?”, “cum se manifestă?”, “cum se transmite?”, “ce funcţii are?”, “ce valori i se atribuie?”; cu alte cuvinte, o interogare asupra proprietăţilor mitului, dintr-un punct de vedere particular, până a se ajunge la sisteme globalizatoare şi integratoare.
Deşi definiţia de mai sus pare să simplifice lucrurile, cercetătorul va întâmpina în continuare dificultăţi majore. Acestea apar din cauză că mitologia este un sistem – nici măcar unul static, ci unul care evoluează – şi, poate lucrul cel mai dificil, între cercetător şi obiectul cercetării lui există o diferenţă de coduri culturale şi de limbaje. Diferenţa între insider şi outsider este făcută foarte clar în fragmentul următor: „E drept, băştinaşii nu ne pot explica mitul, dar acest lucru se datorează nu unei deficienţe din gândirea lor, ci unei deficienţe din gândirea noastră, din felul în care noi organizăm şi conducem dialogul nostru cu lumea culturii arhaice. Într-adevăr, noi cerem „inside”-rilor să interpreteze mitul prin concepte şi idei abstracte, adică printr-un limbaj al cunoaşterii străin lor şi tipic pentru modul nostru de a gândi şi analiza lumea. Indiferenţa lor pentru exegeza teoretică, pentru traducerea mitului în concepte, nu înseamnă deci că ei nu înţeleg sau nu interpretează mitul; ea înseamnă doar că ei folosesc un cod şi o tehnică de înţelegere diferită de cele ale savantului european.” (op. cit., p. 73)
Lucrurile nu sunt totuşi atât de lipsite de speranţă pe cât pare că le-am prezentat. Mitologia unui popor, deşi funcţionează ca un sistem de coduri culturale, de simboluri interconectate, eventual cu semnificaţii diferite în contexte diferite, admite totuşi taxonomii, ordonări pe anumite criterii. În Mitologie populară românească (2) Mihai Coman împarte reprezentările mitice ale culturii româneşti, după natura lor, în: animale domestice (boul, vaca, porcul, calul etc.), animale între casă şi natură (ariciul, broasca, şarpele casei etc.), animale sălbatice (vulpea, lupul, cerbul, ursul etc.), insecte şi păsări, plante (busuioc, trandafir, floarea-soarelui etc.), stihii (vântul, curcubeul etc.) şi apoi reprezentări fabuloase (ielele, joimăriţa, zmeii). Anterior, Tudor Pamfile, în Mitologia poporului român (3), cartea VI. Duşmani şi prieteni ai omului, reeditare după (4), operează cu cinci “despărţiri”. În cele ce urmează voi face o parcurgere succintă a acestei catalogări, aşa cum apare ea în cartea lui Tudor Pamfile.
Despărţirea I: Soarta, ajutor, noroc
Ursitoarele sunt reprezentate ca trei, şapte sau nouă femei care influenţează sau chiar decid soarta noilor născuţi. Pentru primirea lor se fac anumite pregătiri: “se aşează trei talere cu grâu fiert, trei pahare cu apă, trei cu untdelemn, câţiva bani, iar moaşa zice cântecul Ursitelor, ca să le îmbuneze.” (T. Pamfile, vol. II, p. 89)
Îngerii sunt reprezentaţi ca având corp omenesc, dar cu aripi. Doar arareori se pot vedea. Fiecare om are îngerul său: “După botez, Îngerul se apropie statornic de copil şi, obişnuit, nu se mai desparte de dânsul până la moarte. El stă de-a dreapta omului, sau pe umărul lui cel drept, în timp ce Diavolul s-aşează în partea stângă a omului, sau pe umărul lui cel stâng. Îngerul îl păzeşte, îi arată drumul cel bun, îl îndeamnă la bine, iară Dracul, la păcate şi la rău. Îngerul scrie faptele bune ce le face omul, iară Dracul, faptele cele rele. [...] Şi Îngerul, şi Diavolul ştiu ursita omului şi de aceea prevestesc pe om: bate ochiul, mâna şi altele.” Pentru ajutorul primit de la Înger, omul este dator să se roage. (op. cit., p. 103)
Norocul, care nu are o reprezentare fizică, se naşte odată cu omul într-o “lume a Noroacelor” şi trăieşte atâta vreme cât trăieşte şi omul. Dacă “omul ştie cum să-l poarte”, Norocul este asemenea Îngerului, umblă peste tot cu omul. Pentru a-l păstra, există o serie de reguli: “Să nu te duci mâncând la apă, că-ţi mănânci norocul. [...] Să nu mânânci la gura hornului, că-ţi mănânci Norocul. Să nu te uiţi în oglindă când mănânci, că-ţi fuge Norocul. [...] Prin Transilvania, ca să nu plece Norocul de la casa unui răposat, i se taie câteva fire de păr din cap, înainte de înmormântare.” (op. cit., p. 131)
Strâns legat de noroc este Șarpele casei, care “are înfăţişarea unui şarpe obişnuit, dar culoarea solzilor săi este albă, albicioasă sau alb-galbenă, din pricină că trăieşte numai la umbră. [...] Prin Transilvania se spune că norocul unei case atârnă în întregime de acest şarpe, a cărui ucidere se socoteşte ca o nelegiuire.” (op. cit., p. 133-134)
Zânele bune au înfăţişarea a două sau trei fete care ies în calea oamenilor şi-i ajută. “Prin unele părţi din Oltenia se cinstesc Cele trei fecioare sfinte. Miercuri seara şi joi dimineaţa din Săptămâna Patimilor, se fac focuri prin curţi cu lemne de jugastru, alun şi corn.” Lângă foc se pun tămâie, apă, pâine şi trei scaune. Focurile “sunt făcute de copii până în 15 ani, ca fiind curaţi” (op. cit., p. 135)
Spiriduşul este de asemenea aducător de Noroc, deşi este “un drăcuşor”. Un Spiriduş se poate obţine dintr-un ou “părăsit”, clocit la subraţ vreme de nouă zile. Spiriduşii se pot vinde. Prin Bucovina se crede că, deşi Spiriduşul aduce celui care-l are “averea de pe lume”, după moarte îi ia sufletul.
Duşmanul Norocului este Piaza rea, care poate avea înfăţişare de şarpe, câine, pisică neagră, găină care “cântă cocoşeşte” sau chiar de om însemnat: spân, cu părul roşu, ciung, olog, pocit. Omul însemnat are puterea de a deochia.
Despărţirea a II-a: Munca
Joimăriţa, văzută ca o femeie bătrână şi foarte urâtă, pedepseşte în noaptea de Joi-Mari fetele şi femeile leneşe. Oamenii se apără de ea dând uşile cu usturoi şi ţinându-le încuiate. Pentru a se îndemna la muncă, femeile au următoarele versuri: “Curăţiţi, mamă, casele / Şi spălaţi cămăşile / Că vin Joimăriţele / Cu custurile / Şi suliţele!” (op. cit., p. 151) Prin Oltenia există cete de colindători de Joi-Mari, care primesc ouă simbolizând faptul că toată munca a fost făcută, ba chiar femeia a avut timp să încondeieze ouă pentru Paşti.
Un rost similar îl are Marţi-Seara sau Marţolea, care “este o babă răutăcioasă care umblă marţi seara, spre miercuri, deci, lucru care face să se mai cheme şi Sf. Miercuri, – pe la casele gospodarilor, spre a pedepsi pe gospodinele pe care le găseşte lucrând.” (op. cit., p. 153)
La fel, “Sf. Vineri, după credinţele populare româneşti, este o vădană slabă, rea şi năpăstioasă, care nu îngăduie gospodinelor să facă o sumă de lucruri în ziua ei din săptămână, pedepsindu-le.” (op. cit., p. 158)
Despărţirea a III-a: Pământul şi văzduhul
Strigoiul este “un duh rău, întrupat în om viu, «în carne şi oase», sau numai întrupat, adică în Strigoiul viu şi Strigoiul sculat din mormânt.” (op. cit., p. 166) Modurile în care se naşte strigoiul sunt multiple şi pot fi citite şi ca un cod de comportament: “Strigoiul se naşte ca orşice copil; însă el se cunoaşte că are pe cap o chitie, tichie, căiţă, perdea, sau pe corp o cămaşă sau căciulă de piele. Un astfel de copil este născut de o femeie care, fiind însărcinată, bea apă necurată, amestecată cu bale diavoleşti, sau când o astfel de femeie iese noaptea afară cu capul gol. [...] Prin judeţul Teleorman, copilului care se naşte strigoi, – cu capul şi faţa îmbrobodită cu o pieliţă, – i se rupe îndată acea pieliţă, ca să n-o înghită şi să rămână strigoi învrăjbit.” (op. cit., p. 167) “Strigoii se mai fac şi din copii născuţi din rude, – fraţi şi veri primari.” ( op.cit., p. 167) “Se fac din copiii întorşi de la ţâţă, adică din aceia care, fiind odată înţărcaţi, au fost puşi din nou la piept ca să sugă. [...] Se fac din cei ce jură strâmb. Din sufletele rele şi vrăjmaşe, fie vite, fie oameni. Din babele care au de-a face cu Diavolul.” (op. cit., p. 168) “Bolnavii, dacă sunt nepăziţi pe timpul zăcerii, dacă a trecut peste dânşii vreo pisică, se vor preface în strigoi. Tot astfel se va întâmpla şi cu morţii nepăziţi, peste care sar mâţele, cânii, găinile sau orice altă pasăre, şoarecii sau orice altă vieţuitoare. [...] Pentru aceasta, morţii, atâta vreme cât stau în casă, se păzesc. [...] Ducerea mortului la groapă trebuie să se facă iarăşi cu băgare de seamă, ca să nu treacă pe sub dricul sau droaga mortului un câne, căci de se întâmplă una ca asta, mortul se face strigoi. Strigoii se mai fac şi din morţii «care n-au fost bine citiţi, – bine prohodiţi, – de popi». La groapă să nu i se dea de pomană mortului un cocoş, că se face strigoi.” (op. cit., p. 170-171) La fel ca modul în care apare un strigoi, semnele după care este cunoscut şi modalităţile de apărare împotriva lui sunt foarte diverse.
Legat de strigoi putem pomeni şi credinţa în Sufletele morţilor, care, înainte de a li se deschide porţile iadului sau raiului, petrec o scurtă perioadă – şase săptămâni sau patruzeci de zile – de viaţă pământească, fie arătându-se în vis celor vii sau venind pe la casele unde au trăit în formă de fluturi. “Uneori, de aceste vise sunt vinovaţi şi cei vii, care se gândesc necurmat la dânşii. Pentru aceasta, – ca să-i uite, – după ce mortul se scoate din casă, să privească de trei ori pe fereastră.” (op. cit., p. 216)
Crâsnicul “este un drăcuşor născut din alipirea unei femei cu Diavolul.” Are înfăţişarea unui purcel care, după naştere, “se va repezi la cei din casă, – neamuri mai ales, – îi va muşca şi-i va ucide apoi, şi în urmă va căuta să se adăpostească unde a fost zămislit. Pentru aceasta, moaşa va avea grijă să-l înfăşoare într-un ţol, îndată după naştere, şi apoi să cheme neamurile şi să-l ucidă cu ciomegele.” (op. cit., p. 218)
Muma Pădurii este văzută ca o femeie bătrână şi foarte urâtă, deşi poate lua orice înfăţişare. Ea “caută să ucidă şi să sperie pe oameni, pricinuindu-le boli de spaimă. Spre acest scop ea iese înaintea oamenilor prin pădure, iar noaptea îi poate întâmpina oriunde. Împotriva ei, omul se poate apăra făcându-şi semnul Sfintei Cruci.” (op. cit., . 220) Există şi o fiinţă similară bărbătească, Moşul Codrului.
Samca este o femeie cu păr lung până la călcâie, cu ochi roşii ca de foc şi cu privire sălbatică, cu mâini şi corp schimonosite. Ea “chinuie femeile mai ales în ceasul naşterii, omorându-le câteodată. Pe copii de curând născuţi, – dacă n-au murit atunci când chinuiau pe mamele lor, – îi omoară sau le dă, după trudă, boala numită samcă, rău, spasmă sau răutatea copiilor.” (op. cit., p. 238)
Zmeul sau Zburătorul este “un spirit răufăcător care, având înfăţişarea de balaur într-aripat, cea de şarpe, «aşa ca crocodilul» sau cea de pară sau sul de foc, scoboară noaptea în casele oamenilor pe coşuri şi chinuie nevestele însărcinate sau neînsărcinate, precum şi pe fetele mari, pricinuindu-le, prin neodihnă şi frământare, nenumărate vânătăi pe corp, cum şi o mare oboseală.” (op. cit., p. 242)
Stafia este sufletul unui mort care rămâne în locul unde a murit, ca un fel de păzitor al acestuia. În legătură cu Stafia există credinţa că, pentru ca o zidire să fie trainică, trebuie zidit un om la temelie sau “furată umbra” cuiva. “De obicei se ia măsura unui om al cărui nume este Oprea sau Stan sau a unei femei care se cheamă Stana, căci Oprea “opreşte [duhurile rele de a se apropia de casă]” iar de frica lui Stan sau [a] Stanii, “stă” [duhul rău la depărtare]. Cel ce i s-a luat umbra, moare după 6 săptămâni sau 40 de zile.” (op. cit., p.249)
Brehnele sunt duhuri ce trăiesc prin păduri şi sperie “mai ales pe drumeţii proşti şi fricoşi. În afară de spaimă, ele nu mai produc călătorului nici o vătămare.” (op. cit., p. 253)
Ielele, cunoscute sub foarte multe denumiri din cauza unei credinţe populare care spune că nu trebuie chemate după numele adevărat (avem astfel Nemilostive, Iude, Drăgaice, Vâlve, Nagode, Irodiţe ş.a.), sunt văzute fie ca nişte babe urâte, fie ca nişte fecioare frumoase. “Când voiesc să pedepsească pe vreun om, Ielele îl dezmiardă prin cântece, îl adoarme cu visuri plăcute, în urmă joacă de trei ori hora împrejurul lui, blăsămându-l fiecare, ori limba să i se lege, ori din minte să-şi sară, ori să nu-şi mai dea peste leac. De cele mai multe ori îi ia mâinile, picioarele ori îi strâmbă faţa.” (op. cit., p. 255)
Ceasurile Rele sunt duhuri de noapte, care umblă prin văzduh şi pocesc pe cei ce le ies în cale.
Pocita este “o urâţenie de nespus” care îi face pe copii să plângă şi câteodată le strâmbă gura.
Halele sunt duhuri care provoacă epilepsia.
Bâja, Bâca, Cau, Didiul, Baul, Baubaul ş.a. sunt fiinţe nevăzute care îngrozesc copiii la chemarea părinţilor, care exprimă cu ajutorul lor interdicţii.
Pâca este zeitatea tutunului. În Oltenia este văzută ca “o babă bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul iadului, cu coarne în cap ca râşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat” ( op. cit., p. 268)
Despărţirea a IV-a: Apa
Apele sunt populate cu fiinţe precum Dracul, sau Cel-din-Baltă, care îneacă pe cei care îi cad la îndemână, sau Ştima apei, care cere “cap de om” o dată pe săptămână şi, dacă nu primeşte, cresc apele şi se varsă pe câmpii până primeşte câte capete îi trebuie. Tot în apă stau şi Înecaţii, sufletele celor înecaţi. Iuda sau Vidra este un spirit ce trăieşte în Dunăre, în lacuri sau în mare, şi poate ajuta sau primejdui pescarii. Sirenele, numite şi Faraoni, sunt femei-peşti care câtă şi ademenesc corăbierii, care adorm, cad în apă şi se îneacă. Oamenii de apă sunt oameni “ca şi noi”, dar care nu pot vorbi. Când văd pământeni fug şi se ascund în tufişul bălţilor. Sorbul este o altă vietate care trăieşte în ape şi îneacă oamenii. Balaurii sunt de apă, de uscat – dar locuiesc în văi adânci şi umede – sau de văzduh, având legătură cu ploile.
Despărţirea a V-a: Boala, moartea
Dacă într-un sat sunt multe boli molipsitoare, se crede că în acel sat umblă Sfânta sau Sfintele, care nu pleacă până când femeile nu fac pomană în Sâmbăta Morţilor.
Ciuma este văzută tot ca o femeie bărână şi urâtă, care aduce boala cu acelaşi nume. Când într-o casă mor toţi de Ciumă, pentru a o alunga, “vecinii de la nouă case din apropiere să sară cu mic, cu mare, să ia o găină neagră sau un cocoş negru cu ei, şi să se urce cârd p-un deal, unde vor face nouă vetre şi cu nouă focuri. Apoi să ocolească vetrele de nouă ori, unul având găina tot în mână.” (op. cit., p.315)
Holera este o femeie urâtă şi bătrână cu o secere în mână. Pentru a scăpa de ea femeile ţes din cânepă o “cămaşă de izbândă” prin care trec apoi toţi copiii, bărbaţii şi femeile.
Moartea este “duhul nevăzut care ia sufletul omului în “ceasul morţii”, când îi este scris omului bătrân ori tânăr, bogat ori sărac, mulţumit ori nemulţumit în viaţă, ca să-şi ia rămas bun de la această lume trecătoare şi să meargă, pe “lumea cealaltă”, după voia lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă numai atunci când curmarea vieţii n-o face Ciuma sau Holera singurele boli pe care, mai ales, poporul le personifică.” (op. cit., p. 320)
În mai toate descrierile de mai sus se poate observa că fiinţele mitologice acţionează şi interacţionează cu omul în cele mai diverse moduri, generând atât norme sociale cât şi comportamente economice sau ritualice. Atfel mitologia se constituie într-un sistem de reprezentare a lumii, coerent cu sine, deşi în interacţiune cu alte sisteme. În (3) Tudor Pamfile prezintă succint şi credinţe similare ale altor popoare, care au influenţat sau au fost influenţate de credinţele din mitologia românească. Caracterul de sistem al mitologiei este subliniat şi de Mihai Coman, care spune că “Cercetările de antropologie culturală au arătat că mitologia are rolul unui sistem integrator, al unui limbaj în care şi prin care toate semnele şi microsistemele unei culturi sunt puse în relaţie, sunt asamblate într-un vast model epistemologic.” ( Mitologia populară românească, p. IX) sau “„[…] sensul oricărei naraţiuni este cuprins în ansamblul tuturor celorlalte naraţiuni (poate, şi mai exact ar fi să spunem, în ansamblul întregii culturi). A interpreta un mit înseamnă a trimite la un mit şi apoi la alt mit, până ce termenii ajung să se dubleze, să se lumineze şi să-şi proiecteze sensurile unul către celălalt.” (Mitos şi epos, p. 75)
Ajuns la final nu pot spune că pot trasa o linie de demarcaţie clară între un tip de fiinţe şi un altul, cel puţin nu pe o axă angelic – demonic. Există, pe lângă personajele poziţionate extrem de clar de o parte a axei (precum Dumnezeu şi Îngerii de partea binelui sau Diavolul de partea răului) şi destule personaje oscilatorii, ambivalente. Cel mai adesea cu răul se poate negocia, poate fi “păcălit”, există “reţete”, remedii, ritualuri, bune practici, la fel cum binele poate fi rugat, invocat, chiar produs. Dificultatea acestei delimitări îmi pare că vine din faptul că nu există o filiaţie de la Dumnezeu spre creaturile bune şi de la Diavol spre cele rele; Dumnezeu şi Diavolul sunt personaje printre altele, de un rang mai ridicat, dar totuşi personaje.
Din mulţimea figurilor mitologice, unele rămân să nu fie considerate bune sau rele în mod absolut, ci doar într-un context dat. Ca în lumea reală, s-ar zice ...
Din mulţimea figurilor mitologice, unele rămân să nu fie considerate bune sau rele în mod absolut, ci doar într-un context dat. Ca în lumea reală, s-ar zice ...
Bibliografie
(1) COMAN, Mihai, Mitos şi epos, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985
(2) COMAN, Mihai, Mitologie populară românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986
(3) PAMFILE, Tudor, Mitologia poporului român, editia a II-a, vol. II, Ed. Vestala, Bucureşti, 2008
(4) PAMFILE, Tudor, Duşmani şi prieteni ai omului, Ed. Cultura Naţională Socec, Bucureşti, 1916
Abonați-vă la:
Postare comentarii
(Atom)
Translator
Download
 |
Parteneri
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu