Radio Live
Pagina Facebook
Vizitatori
Visul celor doi frati armeni
La capatul dinspre Falticeni al Sucevei exista o manastire unde, spun oamenii, toate visele se indeplinesc. Chiar asa se si numeste: Hagigadar, Biserica Dorintelor.
Drumul catre aceasta veche manastire trebuie parcurs in tacere. Obiceiul este ca, de oriunde ai pleca, pana acolo e bine sa nu rostesti nici un cuvant, daca vrei ca dorinta sa-ti fie ascultata. E bine sa te rogi tot drumul, cu privirea in pamant, sa te rogi dupa priceperea ta, ocolind grijile si gandurile negre, si, oricine te-ar striga, sa nu intorci capul. Caci nici un drum nu e prea lung ori prea scurt pentru a ajunge la Biserica Dorintelor cu inima curata.
Dealul “lui Bulai”, adica locul unde e urcata manastirea, pare a fi pe de-a-ntregul chibzuit de Dumnezeu. Tot relieful domol dimprejur s-a straduit sa ridice in mijloc o colina inalta, impresionanta prin conicitate, stapanind cu semetie toate departarile.
Inainte vreme, pe acest varf de deal era doar un biet paraclis din lemn, negru, salbatic, parasit de oameni. Era anul 1512, cand doi frati armeni, pe nume Donavakian, renumiti negustori de vite, si-au oprit turmele pe aceste pamanturi binecuvantate, hotarand sa innopteze langa bisericuta de pe culme. Cei doi au urcat la paraclis si s-au rugat mult.
In acea noapte, au auzit ingerii cantand si amandurora le-a aparut in vis Maica Domnului, care le-a spus: “Va binecuvantez sa va izbuteasca negotul, si familiile voastre sa traiasca in bunastare.
Dar daca va fi asa, va cer ca atunci cand va veti intoarce pe locul acesta sa ridicati o manastire cu hramul Adormirea Maicii Domnului”. Si afacerile au mers mai bine decat oricand. Intorcandu-se de la Beci (Buda), fratii Donavakian au ingenuncheat iarasi pe colina binecuvantata, construind aici, cu post si rugaciune, o manastire din piatra, fortificata, pe care au numit-o Hagioigadar (in limba armeana: “hagiu” - dorinta, “gadarel” - a implini).
Canonul urcarii in genunchi
Cine stie de cand s-a impamantenit credinta ca dealul trebuie urcat numai in genunchi si ca biserica trebuie sa fie inconjurata, tot in genunchi, de trei ori... E ianuarie, vreme ploioasa si rece.
In fata dealului, oamenii stau o clipa in reculegere, apoi fac sfanta cruce, de mai multe ori, pana la pamant. Isi sufleca pantalonii, se asaza in genunchi si urca incet, prin zloata, catre culme. Chiar daca nu sunt mai mult de o suta de pasi, aceasta ascensiune dureaza aproape o ora. Se tarasc de-a busilea, cu ochii inchisi si fruntile in pamant, miscarile sunt lenese, amortite, din loc in loc se opresc, se roaga si saruta dealul, de parca ar fi viu. 
Nimeni nu priveste in sus. Intreg povarnisul e presarat cu faclii. Flacari tremurande, palcuri de lumanari ferite de vant in niste scobituri ca de cartita, oameni si lumini urca spre cer intr-un ritual delirant, dealul e asaltat de spinari suitoare. “Doamne, bietii oameni”, suspina cineva. 
O femeie si-a ranit genunchiul, dar continua sa inainteze, sprijinindu-se de peretii bisericii, dupa ceilalti. In cele patru zari - pe laterale, la altar si la apus - oamenii zabovesc minute in sir, rugandu-se cu lacrimi, le poti vedea buzele miscandu-se, implorand soptit mila Domnului. Apoi oamenii se intorc acasa pe cealalta poarta a manastirii - una mare si larga -, coborand impreuna drumul pietruit. Dupa lungul si istovitorul canon, chipurile lor devin senine si fericite.
Abonați-vă la:
Postare comentarii
(Atom)
Translator
Download
 |
Parteneri
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu