Radio Live
Pagina Facebook
Vizitatori
Calendarul popular reprezintă un „instrument de măsurat timpul şi de planificare a întregii activităţi umane pe anotimpuri, luni, săptămâni, zile şi momente ale zilei, creat de popor şi transmis exclusiv prin canale folclorice.”
Prin datele sărbătorilor şi obiceiurilor ce au loc de-a lungul anului, calendarul popular coordonat desfăşurarea întregii vieţi materiale şi spirituale a comunităţii. În privinţa practicilor materiale ce intră în obiectul studiului de faţă, calendarul popular indica timpul optim pentru arat şi semănat în comunităţile agrare, timpul optim pentru formarea şi desfacerea turmelor, precum şi pentru urcarea sau coborârea oilor de la păşunile montane în cazul comunităţilor pastorale, momentele potrivite pentru scosul stupilor la vărat sau pusul la iernat în comunităţile apicole, precum şi datele potrivite pentru îngrijirea pomilor şi a viţei de vie în comunităţile pomi-viticole.
Pe lângă aceste practici materiale calendarul popular mai cuprindea şi elemente legate de momentele propice pentru culesul plantelor de leac, pentru peţit şi logodit, pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor, pentru aflarea ursitei, sau pentru desfăşurarea diferitelor ritualuri menite a aduce bunăstarea comunităţii.
Pe lângă aceste practici materiale calendarul popular mai cuprindea şi elemente legate de momentele propice pentru culesul plantelor de leac, pentru peţit şi logodit, pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor, pentru aflarea ursitei, sau pentru desfăşurarea diferitelor ritualuri menite a aduce bunăstarea comunităţii.
Calendarul popular văzut în ansamblul său are deci un adevărat caracter polivalent, oferind diferite soluţii pentru diferite probleme, în funcţie de diferitele categorii sociale şi profesionale care îl foloseau.
„Calendarul popular a funcţionat până la începutul secolului al XX-lea (...), reprezenta un plan foarte amănunţit privind momentele optime pentru efectuarea tuturor activităţilor materiale şi spirituale dintr-un an.”
Deşi obiceiurile româneşti aveau o structură unitară pe tot teritoriul nostru folcloric, în viaţa folclorică tradiţională fiecare ţinut „fiecare loc avea moduri proprii de a se exprima prin obiceiuri.” Pe lângă aceasta împărţire zonală mai există desigur şi cea bazată pe practicile materiale ale diferitelor comunităţi.
„În colectivităţile tradiţionale, obiceiurile dădeau un ritm propriu vieţii. Respectarea lor, practicarea lor după rânduiala îndătinată imprima vieţii colective, familiei şi, în general, vieţii sociale a satului o anumită cadenţă. În perioada muncilor agricole ele stabileau un echilibru între muncă şi odihnă, prin etapele care marcau sfârşitul anumitor munci şi pregătirea pentru altele. Chiar în timpul unei zile de lucru, la coasă şi la seceră, se respecta cu multă rigoare prânzul mic şi prânzul mare, odihna de după prânzul mare la care se cântă şi se spun poveşti şi cina.”
Pe teritoriul românesc solstiţiile şi echinocţiile formează adevărate structuri mitice, putând fi văzute ca momente cheie ale unei poveşti care se tot repetă. De fapt, putem vorbi chiar de mai multe poveşti, ce se deapănă simultan, căci calendarul popular românesc e la rândul lui o sinteză a unor poveşti diferite. Momente de sfârşit şi început de An Nou, schimbările anotimpurilor, solstiţiile şi echinocţiile sunt momente cheie, de care depinde evoluţia ulterioară a naturii, şi ele sunt celebrate uneori la date diferite, în funcţie de specificul comunităţilor (cea mai importantă deosebire e aici între calendarul pastoral şi cel agrar, care deşi au structuri asemănătoare, celebrează totuşi evenimentele importante la date diferite).
Una din cele mai interesante structuri ce mai poate fi evidenţiată la nivelul calendarului popular e cea a morţii şi renaşterii de-a lungul anului a Zeiţelor Mame şi Zeilor Taţi. O dată cu trecerea timpului acestea îmbătrânesc şi mor, doar pentru a renaşte şi a relua ciclul de la început câteva luni mai târziu.
Divinităţile feminine se grupează astfel în trei generaţii: „zeiţe fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Ielele) între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară, zeiţe mumă (Maica Precista, Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului, Muma dracului, etc.) după solstiţiul de vară şi zeiţe bătrâne (Sf. Vineri, Sf. Varvara), în preajma solstiţiului de iarnă şi a echinocţiului de primăvară.”
Calendarul pastoral
Calendarul pastoral începe la Sângiorz, considerat a marca Anul Nou Pastoral şi începutul verii pastorale. O mulţime de măsuri organizatorice, economice, juridice şi ritualice aveau loc cu această dată, una din cele mai importante ale calendarului popular românesc, în ansamblu.
Miezul verii pastorale era celebrat la Sântilie, sau la Circovii de Vară.
Circovii de vară alături de cei de Iarnă formau o pereche de divinităţi legate de figura lupului şi celebrate în legătură cu fenomene naturale aprige, care marcau pentru anul pastoral mijlocul verii şi mijlocul iernii.
În tradiţiile populare româneşti, Sfântul Prooroc Ilie e celebrat pe 20 iulie, în general, mai ales în contexte ritualice ce ţin de spiritualitatea păstorească, în plin miez al verii pastorale, dată la care se efectuau practici de natură magică de separare a berbecilor de oi, de sărbătorile Nedeilor sau Sântiliilor – care marcau abolirea interdicţiilor ritualice de separare a tagmei păstorilor de restul societăţii pe perioada păşunatului prin urcarea restului societăţii pe culmile păstorilor.
Sezonul pastoral se încheia cu Sâmedru, care marchează începutul iernii pastorale. Mijlocul iernii pastorale e la o lună după solstiţiul de iarnă la Circovii de Iarnă.
Sâmedru este văzută ca Ziua Soroacelor. La această dată se încheiau socotelile şi aranjamentele făcute la Sângiorz şi se încheiau altele noi.
Anul pastoral se împarte astfel în două anotimpuri: vara pastorală, care ţine de la Sângiorz până la Sâmedru, şi iarna pastorală, care ţine de la Sâmedru până la Sângiorz.
„Schiţa calendarului pastoral, cu început de an la Sângiorz, poate fi completată cu ziua introducerii în turmă a berbecilor şi cu celelalte zile de peste an când se efectuau practici menite să apere turma de sălbăticiuni, în special de lupi.”
În zona Câmpulung Moldovenesc, zonă cu o economie preponderent pastorală, „în ajunul zilei de Sf. Gheorghe (23 aprilie), se pun ramuri verzi la poartă. Acesta este un obicei cu dublă semnificaţie în viaţa comunităţii săteşti. Pe de o parte el marca venirea primăverii, verdele semnificând reînvierea vegetaţiei, pe de altă parte, crengii de muguri i se asociau valori apotropaice de ocrotire a păşunilor şi fâneţelor de duhuri rele.”
Sub numele generic de colindat se ascund în fapt un mare număr de tradiţii, practici şi obiceiuri, elementul comun fiind sărbătorirea lor în perioada solstiţiului de iarnă, în special între Crăciun (25 decembrie) şi Anul Nou (Naşterea Domnului – 6 ianuarie): jocurile cu măşti (Turca, Brezaia, Capra, Cerbul, Ursul...), colindatul cetelor de flăcăi (Pluguşorul, Steaua, Sorcova, Iordănitul, Vasilica...).
„Noul an era privit nu atât ca semn al succesiuni calendaristice, cât ca un salt, ca o renaştere totală a întregii firi. Nefiind o simplă trecere liniară, ci o adevărată schimbare ontologică de nivel, el devenea un început absolut. Pentru mentalitatea arhaică, orice nouă apariţie reia, pe un plan sau altul al fiinţei, creaţia primordială a universului. (...) Noul an apare în opoziţie cu vechea perioadă, care şi-a epuizat toate resursele de energie. Aceasta devine sinonimă cu haosul care a precedat geneza lumii.
(...) Cufundarea în instinct, ruperea oricărei ordini permite forţelor demonice, până acum ţinute în frâu, să invadeze lumea.” „Repetând un anumit scenariu (care reprezintă actul mitic al creaţiei) sau anumite cuvinte, omul dobândeşte putinţa de a influenţa mersul lucrurilor.” „Colindatul este văzut ca o manifestare întemeietoare de lume, încărcată cu virtuţi apotropaice ieşite din comun.”
În spatele acestor practici se ascund elemente originare în cele mai străvechi timpuri. „De la formele preistorice ale ceremonialului sacru, în care substitutele Zeiţei Mamă neolitice şi Zeului Tată indo-european, în ipostazele lor fitomorfe, zoomorfe sau antropomorfe, murea şi renăşteau printr-un rit funerar (acvatic, incinerare, înhumare) s-a ajuns la colindatul de astăzi care aduce credincioşilor numai vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu la solstiţiul de iarnă, întrucât părinţii Bisericii au fixat moartea, înhumarea, Învierea şi Înălţarea Domnului la echinocţiul de primăvară.”
Calendarul agrar
Calendarul agrar are şi el tot două anotimpuri. Vara agrară începe în preajma echinocţiului de primăvară (la Mucenici după Calendarul Iulian, Ziua Cucului sau Buna-Vestire în calendarul gregorian). Miezul acestuia e la solstiţiul de vară (când se sărbătoresc Sânzienele şi Drăgaica) şi se încheie la echinocţiul de toamnă (Ziua Crucii). Iarna agrară, anotimp mort, debutează la echinocţiul de toamnă, are miezul la solstiţiul de iarnă (Sânicoară sau Crăciun) şi se încheie la echinocţiul de primăvară, de unde începe un nou ciclu agrar.
Pe tărâm românesc, echinocţiul de primăvară e însă asociat mult mai strâns de figura Dochiei. În figura Babei Dochia, sub slabele veşminte creştine, se pot identifica elemente alogene de cele mai diferite tipuri, şi din cele mai diferite perioade, începând cu cele preistorice.
Oficial, sărbătorită la 1 martie este Sfânta creştină pe nume Eudochia. Personaj istoric real, aceasta s-a născut în Liban (cetatea Iliopole) şi a trăit în timpul împăratului Traian. Femeie bogată şi frumoasă, şi-a trăit tinereţea în desfrâu şi doar spre bătrâneţe se pocăieşte, fiind botezată de episcopul Theodot. După ce îşi dă întreaga avere săracilor, se retrage la o mănăstire, unde înfăptuieşte numeroase minuni. Este sanctificată de Biserică sub numele Sfânta sau Mucenica Eudochia. „Dar, slujitorii cultului creştin i-au suprapus data de celebrare peste Noul An agrar, ziua morţii şi renaşterii unei mari divinităţi precreştine. Oamenii i-au adoptat numele, dar i-au pus în spate, aşa cum rezultă din numeroasele ei legende, trăsăturile divinităţii uzurpate ajunsă la vârsta senectuţii şi a morţii. Dochia devine, în acest fel, dintr-un personaj creştin mărunt, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfântă, un personaj sacru, o divinitate agrară.”
Dimitrie Cantemir este cel care ne primele informaţii despre complexul mitologic al Babei Dochia, prezentată în Descriptio Moldaviae ca stana de piatră de pe Ceahlău: „cel mai înalt munte al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia. Din vârful său, ce se ridică la înălţime enormă ca un turn, porneşte la vale un pârâu cu apa foarte limpede şi, rostogolindu-se cu mare vuiet printre stânci, se aruncă în râul Tazlău. Drept în mijlocul lui se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, închipuind o babă înconjurată, dacă nu mă înşel, de 20 de oi, din sexul căreia curge un izvor nesecat. Este desigur greu de spus dacă natura şi-a arătat în acest monument fantezia ei, sau dacă mâna iscusită a unui artist a plăsmuit-o aşa. Statuia nu e aşezată pe nici o temelie, dar, pe când în rest este una cu stânca, pântecele şi dosul le are libere (...) Este probabil că ea a folosit cultului vreunor idoli păgâni, ai cărui slujitori aveau obiceiul să facă ceva prin mijloace fie naturale, fie magice, prin care să poată stârni uimirea gloatei lesne crezătoare sau credinţa în divinitate.”
Legendele populare româneşti cuprind numeroase şi ample variaţii în ceea ce priveşte această împietrire a Dochiei. Acestea „ne introduc în lumea satului românesc cu economie pastorală”, a conflictelor dintre noră şi soacră, ingenios folosite în cântecul epic pentru simbolizarea metaforică a opoziţiei dintre Anul Vechi care moare şi Anul Nou care se naşte, dintre căldură şi frig, sterilitate şi fecunditate. Deşi calendarul oficial sărbătoreşte trecerea la noul an pe 1 ianuarie, calendarul popular a funcţionat după alte unităţi, trecerea noul An Agrar noul fiind marcată la echinocţiul de primăvară (9 martie după calendarul iulian, stil vechi).
Personificare a Anului Vechi, Baba Dochia vrea să-şi urce oile la munte, la păşunat. Ea o trimite pe nora ei, în plină iarnă calendaristică, la mijlocul lui februarie, începutul lui martie, să-i aducă fragi din pădure, semn că a venit vara. Ajutată fiind de Moşul Dumnezeu, aceasta îi aduce fragi, şi atunci Dochia pleacă cu oile pe munte, neluând în seamă sfaturile celorlalţi ciobani. Cu nouă sau douăsprezece cojoace în spate ea îşi începe urcuşul pe munte fie pe o ploaie mocănească ce nu stă nouă zile şi nouă nopţi, fie pe o căldură toridă pentru acea perioadă. În final, după ce din cauza frigului sau a căldurii, ea-şi leapădă pe rând cojoacele, vine un frig năpraznic, ce o transformă pe Dochia şi turma ei în stană de piatră, „substanţa primordială a vieţii pe Terra” (după o evoluţie temporală simbolică de 9 sau 12 zile). Mărturie în acest sens sunt pietrele, identificate astfel în mai multe zone montane: Ceahlău, Caraiman, Semenic, Bucegi, Vama Buzăului, Izvorul Râului Doamnei. „conform unor legende, Marte, supărat că i s-a nesocotit puterea, împrumută câteva zile friguroase de la fratele său mai mic, Februarie, pentru a o răpune pe Dochia, îngheţând-o de vie.”
Zilele Babei, între 1 şi 9 martie, sunt o perioadă în care au loc numeroase acte ceremoniale de marcare a îmbătrânirii şi morţii anului vechi.
Însă figura Babei Dochia e integrată într-un complex mult mai larg de figuri feminine, toate simbolizând în ultimă instanţă evoluţia timpului. Baba Dochia este astfel doar expresia timpului ajuns la sfârşit, între solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară (alături de alte Zeiţe Babe, ca Sf. Vineri sau Sf. Varvara). La solstiţiul de vară sunt sărbătorite similare Zeiţe Fecioare, simboluri ale timpului nou (Sânziana, Drăgaica, Ielele...), în timp ce în timp ce la solstiţiul de toamnă acestea iau forma unor Zeiţe Mume (Maica Precesta, Muma Caloianului, Muma Dracului...).
Întreg acest complex sistem de figuri mitice pare a fi o reminiscenţă a străvechii figuri a Marii Zeiţe, apărută în „cele mai timpurii faze ale dezvoltării omului”, începând cu paleoliticul superior. „Era natura însăşi, dătătoarea dar şi distrugătoarea vieţii, aptă pentru o perpetuă regenerare în cadrul ciclului etern al morţii şi renaşterii.” După Marija Gimbutas, figura acestei zeiţe a dominat universul spiritual şi religios al Vechii Civilizaţii Europene, căzând în dizgraţie „oficială” o dată cu migraţia populaţiilor kurganice şi începutul indo-europenizării, fiind înlocuită de zeităţile masculine ale războiului sau cerului, dar menţinându-şi influenţa activă chiar şi după pătrunderea creştinismului. „Puterea ei era prea veche şi prea adânc înrădăcinată pentru a fi cu totul distrusă de creştinism. (...) Revenirea anuală a acestei fecundităţi este miracolul său principal. Misterele străvechi – celebrate în epocile preistorică şi istorică, în peşteri, sanctuare şi în câmp deschis – aveau ca scop să exprime recunoştinţa faţă de izvorul vieţii şi al hranei, precum şi participarea la ritualurile legate de secretele fecundităţii.”
O altă figură importantă a calendarului agrar o consituie Drăgaica, sau Sânzienele, sărbătoarea solstiţiului de vară, sărbătoarea mijlocului verii agrare. Aceasta divinitate agrară importantă în mitologia românească, se naşte la 9 martie (echinocţiul de primăvară după calendarul iulian) şi ajunge miraculos matură la 24 iunie, când şi înfloreşte planta ce-i poartă numele. Prin Drăgaică denumeşte atât numele zeiţei, cât şi cel al ritualului urmat la sărbătoarea acesteia. „Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec.”
Prima descriere a obiceiurilor legate de figura Drăgaicii provine de la acelaşi Dimitrie Cantemir: „Drăgaica pare să arate numele (Zeiţei) Ceres: într-adevăr, în timpul când grânele încep să se coacă, se adună toate fetele din satele vecine şi aleg pe cea mai frumoasă şi cea mai chipeşă dintre ele, dându-i numele de Drăgaică. Pe aceasta, încoronând-o cu o cunună de spice, împodobită cu mai multe marame brodate cu măiestrie o însoţesc cu mare alai pe ogoare. Împodobită astfel, întinzând mâinile şi punând maramele în bătaia vântului, încât pare să zboare, Drăgaica se întoarce de la câmp acasă, străbătând cu cântece şi dansuri toate satele prin care trecuse cu alaiul, înconjurată de toate celelalte fete care o numesc deseori, în cântece deosebit de frumoase, sora şi stăpâna lor.”
Jocul Drăgaicei are şi un substrat erotic, specific cultului lui Kupalo, zeul slavilor de est, celebrat tot în ziua solstiţiului de vară.
În ziua solstiţiului de vară se credea că Drăgaica ar umbla prin aer, cântând şi dansând peste câmpuri şi dealuri, urmată de alaiul său nupţial format din zâne şi fete frumoase.
„În timpul ceremoniei nupţiale Drăgaica bagă bob spicului de grâu, dă miros plantelor de leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, apără holdele le grindină, furtuni şi vijelie urseşte fetele de măritat…”
Când i se nesocoteşte însă ziua, Drăgaica stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros.
După dansul Drăgaicii apar şi primele semne ale venirii iernii. Zilele devin mai scurte şi nopţile mai lungi.
Sânzienele alcătuiesc alături de Drăgaice un ansamblu mitic complex. Celebrate la solstiţiul de vară şi suprapuse peste Sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul ele păstrează un substrat mitic de natură pre-creştină.
În ziua de Sânziene sau în ajun se culeg flori de sânziene, cu care se împodobesc porţile, ferestrele, curţile, toate pentru a apăra spaţiul de agresiunea zânelor rele şi a duhurilor necurate. „Practicile magice se întemeiază pe omologarea sau asocierea simbolică a Soarelui, florilor de sânziene, zânelor pe care a încadrează aceste flori şi coroanei împletite din respectivele flori cu un principiu matricial feminin.” Sânzienele apar ca antropomorfizare a unor atribute ale plantelor.
Un alt ritual practicat în această zi e cel al aprinderii făcliei. Simbolizând invincibilitate soarelui în ziua cea mai lungă din an, făclia era prinsă în noaptea de dinainte de Sânziene, pe culmile din jurul satelor şi era apoi învârtită în aer, de la apus la răsărit. Apoi făcliile erau coborâte în sat, unde înconjurau grădinile şi împlântate înainte de a se stinge în mijlocul holdelor şi livezilor. Întregul ritual are funcţii apotropaice, fertilizatoare şi divinatorii.
„În pofida varietăţii formelor în care se desfăşoară, ne permite totuşi să presupunem că Drăgaica e un vechi rit de simulare magică a creşterii holdelor. Dar translaţia energetică se efectuează în dublu sens: dinspre fetele virginale (Drăgaicele) spre holdele de grâu aflate în pagul coacerii, şi dinspre lanurile de grâu în pârg spre alaiul de fete, care revarsă aceste rezerve de rodnicie şi fecunditate asupra întregii obşti a satului tradiţional.”
Manifestările dedicate sărbătorii Drăgaicei, ţinute pe câmpii sau munţi au devenit treptat, odată cu pierderea funcţiei mitologice a sărbătorii, prilejuri de întâlniri sociale între comunităţi de sate apropiate, evoluând în târguri de fete, bâlciuri şi iarmaroace.
„Mana, sau rodul grâului constituie grija de căpetenie în cele mai multe rituri agrare efectuate şi respectate cu stricteţe în tot timpul muncilor agricole şi chiar în restul anului, începând de la arat, semănat, până la secerat, măcinatul grăunţelor şi coptul pâinii.”
Pe lângă numeroase practici cu ajutorul cărora se invocă ajutorul sacrului în asigurarea rodului grâului, practici ce au loc în anumite contexte legate de muncile câmpului (când se pleacă cu plugul la arat, când se seamănă grâul, când se culege), mai există şi numeroase practici legate de contextele calendaristice în care se ţin practici pe ce au ca scop asigurarea manei grâului, dar şi a laptelui.
O practică caracteristică comunităţilor agricole din zona Transilvaniei, şi legată de mana grâului o consituie cântecele de seceriş. Acestea reprezintă faza culminantă a ceremoniilor de încheiere a secerişului. Din ultimele spice, cele mai frumoase, rămase pe câmp la sfârşitul secerişului se făcea o cunună, menită să asigure prosperitatea recoltei viitoare. Potrivit unei credinţe străvechi „puterea” grâului era localizată în acele ultime spice. De aceea, „pe alocuri în Europa, iar la noi în sudul Carpaţilor, sporadic şi în Transilvania, acestea erau lăsate pe câmp pentru a păstra germenii fertilităţii.”
Calendarul pomi-viticol
Calendarul pomi-viticol reprezintă instrumentul de planificare a activităţilor pomi-viticole obţinut din suprapunerea sărbătorilor şi obiceiurilor peste momentele semnificative ale ciclului vegetal al pomilor fructiferi şi al viţei de vie.
Ciclul vegetal al viţei de vie începe la sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie, fiind marcat de sărbători şi obiceiuri dedicate ursului, viţei de vie şi pomilor fructiferi, precum: Martinii de Iarnă, Arezanul Viilor, Târcolitul Viei, Ziua Ursului, Ziua Omizilor, Trif Nebunul şi altele. Acestea marchează un ritual de înnoire a timpului pomi-viticol.
În această perioadă seva începe să urce în tulpinile pomilor fructiferi şi butucilor de vie, aceştia dând primele semne de trezire după iarnă.
În preajma echinocţiului de primăvară viţa de vie îngropată toamna se dezgroapă şi i se taie corzile.
La Sântamărie (15 august), se angajează pândarii şi se „leagă” magic viţa de vie.
La Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august), se gustă poama nouă, iar la Ziua Crucii sau Cârstovul viilor se începea culesul strugurilor şi se băteau nucii plantaţi la vie.
Ciclul fermentării şi limpezirii vinului în butoaie reprezintă viaţa ascunsă a viţei de vie, care continuă să trăiască şi după moartea plantei la încheierea ciclului ei vegetal. Băutura rezultată, vinul, era considerat o „licoare a tinereţii”, o „apă vie” care alunga starea mohorâtă a omului şi realiza, prin beţiile ritualice, legătura mistică între participanţii alaiurilor cu zeul trac Dyonisos.
Vinul este şi astăzi o băutură rituală consumată obligatoriu în nopţile de Revelion, Măcinici, Îngropatul Crăciunului, Sântion.
Calendarul apicol
Calendarul apicol reprezintă „repartiţia calendaristică a activităţilor specifice crescătorilor de albine în raport cu ambianţa ecologică (clima, repartiţia şi data de înflorire a plantelor melifere) şi de biologia insectei producătoare de miere.”
La fel ca şi calendarele pastorale, agrare sau pomi-viticole, şi calendarul apicol cuprinde tot două anotimpuri: vara şi iarna. Vara începe la 17 martie şi ţine până la 14 septembrie, corespunzând perioadei fertile a stupului, iar iarna de la 14 septembrie până la 17 martie corespunde perioadei sterile a stupului. Cele două anotimpuri îşi au începutul, la fel ca şi anotimpurile calendarului agrar, în prejma solstiţiilor de primăvară şi toamnă.
Pregătirea stupilor pentru vărat, adică vara apicolă, începea în prejma echinocţiului de primăvară, diferit în funcţie de climatul zonei, dar în general de Mucenici, Alexii sau Buna-Vestire.
„Ritualul începutului de An Apicol cuprindea elemente etnografice de mare vechime: când se scot albinele din casă sau de unde au iernat, la era proaspăt pentru vărat, se petrec peste un foc viu care se face de regulă prin frecarea a două lemne uscate de brad şi care se aţâţă la intrarea în prisacă, purificare stupilor prin cu apă (agheasmă) sau prin afumarea cu tămâie, efectuarea unor practici pentru fertilitatea stupilor şi ferirea lor de furtişag, de luarea manei…”
Între Duminica Mare şi Sânpetru avea loc roitul stupilor, sau dacă iarna se prelungea în primăvară între Sânpetru şi Sântilie. Roitul este „nunta albinelor”, când matca iese pentru prima şi ultima oară din stup, pentru a se împreuna cu unul din trântori. Roirea, cu funcţia principală de fecundare a mătcii, marca şi mijlocul verii apicole. O dată găsit locul potrivit pentru instalarea noii familii, stupul începe pregătirea pentru iernat, adunând rezervele de miere.
Recoltatul mierii, numit şi retezatul sau tunsul stupilor, se realiza, diferit în raport de zonă, la Sântilie, Macavei, Schimbarea la Faţă sau Probejenie. Ziua, de obicei o zi de joi, se împărţea în două: recoltatul mierii dimineaţa, şi ospăţul după-amiaza. Retezatul stupilor era o sărbătoare însemnată, în special în Moldova şi Bucovina. Masa festivă oficiată la acea dată cu prindea elemente rituale menite prosperitate viitoare prisăcii.
Pregătirea stupilor pentru iernat, care marca începutul iernii apicole, avea loc de regulă în jurul datei de 14 septembrie (în preajma echinocţiului de toamnă după calendarul Iulian), când insectele încep să se ascundă. Urma o perioadă de aproximativ 6 luni în care albinele consumau din rezerva de miere adunată în timpul văratului.
Abonați-vă la:
Postare comentarii
(Atom)
Translator
Download
 |
Parteneri
interesant articol
RăspundețiȘtergere