Un produs Blogger.
Radio Live
Abonare & Distribuire
Abonare via Email
Pagina Facebook
Calendar Creștin-ortodox
Totalul afișărilor de pagină
„De-l munceste dorul pe roman, de-l cuprinde veselia, de-l minuneaza vreo fapta mareata, el isi canta durerile si multumirile, isi canta eroii, isi canta istoria si astfel sufletul sau e un izvor nesfarsit de frumoasa poezie.”
Vasile Alecsandri
Nunta este socotită din vechime o taină ca şi naşterea şi moartea: spre deosebire de acestea însă, omul participă la nuntă conştient în ceasul de floare al vieţuirii sale. Dacă naşterea corespunde zorilor vieţuirii şi moartea amurgului, nunta este ceasul de amiază, cel mai limpede pentru om, dar şi cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi.
Rosturile acestea ce le avem în faţă îşi desfăşoară frumuseţea într-un astfel de ceas: suntem la amiază, tânărul împărat plecat în zori la vânătoare ori fiind prins în alte îndeletniciri, către amiază în mijlocul pădurii, în luminişul unei poieni dă peste urma unei păsări de pe alte tărâmuri, mireasma unei flori de rai, o picătură de rouă tainică rămasă neavântată încă pe pământ la acest ceas deplin al zilei.
De acum începe drumul în căutarea acestei flori-păsări, pe urma stelei călătoare care se va opri deasupra sălaşului de vieţuire al acesteia, precum steaua magilor. Floarea-pasăre găsită, este adusă în faţa tânărului împărat şi de acum începe nunta propriu-zisă, de acum tânărul se va chema mire şi fata mireasă: aceste mădulare nepereche, aceste flori de podoabă vor intra în zodia rodniciei. Sensul absolutei amiezi este momentul ungerii cu Myrov de unde vine Mirele şi Mireasa, iar Myrov înseamnă mireasma, slava şi curăţia lăuntrică ce se revarsă în afară, faţa şi ochii licăresc lumina lăuntrică îndeosebi, ceasul scânteierii în univers al făpturii umane. Acestei ieşiri în afară, ieşiri din sine, întâiului pas comunitar al omului i se răspunde cu un inel pe dreapta truditoare, simbolul din vecie al recunoaşterii omului ca podoabă desăvârșită, pe de altă parte omul încheie un pact pecetluit cu acest ochi de aur nevăzut deschis in palma pământeanului. De acum încolo omul îşi cunoaşte întreaga măsură, statura lui de slavă şi în virtutea acestei slăvi omul se angajează în istorie luând partea trudei comunitare întru rodnicie şi viaţă echilibrată, cununa pe cap şi inelul în dreapta sunt două spărturi prin care omul se trage în univers cu care atinge şi degustă nemarginile.
Poporul nostru a trăit plenar Taina Nunţii în aşa fel că taina ce urmează acesteia, moartea, a fost înţeleasă tot ca nuntă, ecou al nunţii, atingere a întregului pe mai departe: am putea spune că în lumina nunţii se orânduiesc toate celelalte şi arta Maramureşului bunăoară de la grai la port şi poartă atinge ceasul de aur şi foc al sărbătorii nuntirii.
De la Mioriţa până la Luceafărul eminescian taina existenţei este închisă în taina nunţii.
În lumina nunţii, omul se adevereşte înţelept ca şi Oedip în faţa Sfinxului: întrebat ce umbră-i mai grea şi mare pe deasupra noastră, mirele va răspunde:
- Astă lume are
O umbră mai mare
Care-i cea mai groasă
şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.
Să urmărim mai îndeaproape cum se desfăşoară dialogul acesta premergător cununiei de la poarta miresei unde au sosit crainicii mirelui şi unde sunt întâmpinați cu uşile închise şi li se cere socoteală: practic rostirea se întâmplă aici în faţa porţii închise unde se poartă acest dialog între vestitorii mirelui şi al miresei, între vornicii lor. Craii, cei trei sosesc călări osteniţi de departe şi vestesc cum şi ce i-a adus aici. Aflăm astfel că împăratul lor stăpân într-o dimineaţă s-a pregătit de vânătoare:
Al nostru tânăr împărat
Dimineaţa s-a sculat
Pe obraz că s-a spălat
La icoane s-a-nchinat
Lui Dumnezeu s-a rugat
Mândre haine a-mbrăcat
Pe cal negru-a-ncălecat.
Ceremonia înveșmântării şi pregătirea de drum sunt întărite de cântarea trâmbiței de aur cu care împăratul îşi cheamă slujitorii:
Trâmbița de aur în mână au luat
Şi frumos a trâmbițat.
Apoi se pleacă la vânătoare:
Şi-au plecat
La vânat
Şi-au vânat
Câmpii cu florile,
Luncile cu frunzele,
Văile cu apele,
Văi adânci cu ape reci.
Vânătoarea este o călătorie, o iniţiere, un prilej de-a expedia lumea, pentru că nu se vânează practic nimic: nici o sălbăticiune nu-i doborâtă, nu-i vorba aici de-o literatură ilustrativă, ci mai degrabă de-o înălţare sufletească. Nu de-o vânătoare, ci de-o vânare, de-o pândă, de-o ieşire întru cunoaştere, de-o nălucire, de-o transă, de-o stare sufletească înaltă şi sărbătorească, suntem în zorii unei mari sărbători ce-şi atinge un sens către seară după o zi întreagă de rătăcire, pribegie:
Şi vânară
Cât vânară
Zi de vară
Până-n sară
Şi nemica nu aflară.
Spre seară istovit de drum şi însetat viitorul mire îngenunche la un izvor să bea:
Şi jupânul nostru mire
Fiind foarte însetat
La un izvor s-a plecat
Şi setea şi-a stâmpărat,
Dar când s-a sculat în picioare
A zărit lângă el o floare,
O urmă de fiară.
Acum mirele află la izvor sensul pribegiei lui; aici la izvor, la fântână apare semn de la mireasă:
Şi pe la apus de soare
Am ieşit în drumul mare
Drumul mare-i pe colină.
Ajunserăm la fântână,
Zărirăm urmă de fiară.
Odată semnul aflat începe descifrarea lui. Mirele singur nu înţelege mărturia şi apar sfetnicii şi filozofii cu presupusul lor bine prins în versuri închegate:
Sfetnicii se sfătuia,
Iar filozofii tăcea
Şi la urmă tot privea;
Sfetnicii au sfătuit,
Iar filozofii au ghicit.
Iată ce spune sfetnicul al doilea :
Aceasta-i urmă de floare de rai
Care cu al nostru împărat
Va fi un soţ de bun trai;
C-a nost tânăr împărat
Pe-aceste locuri a vărat
Şi a iernat
Şi ştie florile
Şi garoafele
Unde cresc
Şi-nfloresc
Şi-a văzut în răsăriturile
Domniilor-voastre o floare,
Cu raze de soare,
Care ziua înfloreşte,
Noaptea creşte,
Şi-a odrăsli nu mai odrăsleşte.
Floarea de rai este mireasa care creşte undeva unde nu poate cunoaşte rodnicia. Şi astfel îndată sunt aleşi trei crai vestitori şi trimeşi cu puteri să aducă floarea în grădina împărătească a rodniciei:
Al nostru tânăr împărat
Aşa a pus la socotinţă
Ca să mute această floare,
Cu raze de soare,
Din răsăriturile domniilor-voastre
În grădina-mpărătească,
Unde ziua să-nflorească
Şi noaptea să odrăslească.
În alte compuneri floarea trebuie dusă departe în munţi:
Şi-a socotit
S-o ducă în munţi
Cărunţi
L-ale domniei-sale curţi.
Că acolo va-nflori
Şi va odrăsli
Şi Dumnezeu înc-a şti.
Craii sunt aşadar învestiţi să plece în căutarea ciutei căprioare, cum apare într-o compunere transilvană dintre cele mai profunde prin realismul şi limpezimea cuvântului prezentând o adevărată fată din Ardeal în preajma cununiei:
Căci tânărul nostru crăişor,
Cu al vântului dor,
Pe acest loc oarecând
Cu ai săi câțiva îmblând
A zărit aici o ciută cuvântătoare,
Nu mută, ci grăitoare.
Cu cisme roşii încălţată,
Cu ţundră neagră-mbrăcată;
Mută, la cap mare
Şi-mbrobodită sub barbă tare.
Pribegia crailor este ca a păstorului după turma pierdută sau a celor trei magi pe urma stelei:
Şi pe loc am purces.
Din urmă în urmă,
Ca păstorul după turmă
Şi viind noi trei voinici
Şi ajungând pe aici
Cu suflarea vântului
Pe faţa pământului
Am zărit căzând pe casă
O stea mândră luminoasă.
Interesantă este compunerea din Ţara Moţilor cea mai complexă din culegerea de faţă, unde şi mireasa iese la vânare, unde şi ea se pregăteşte ca şi mirele de nuntă, pribegind şi ea, ieşind în întâmpinare. Chemarea ei nu-i din corn de aur ca a mirelui ci din buciumul arhaic, getic, cu care rostea preoţimea din vechime:
Tânăra noastră crăişoară,
Plină de voie şi de pară,
S-a sculat de dimineaţă
Şi spălându-se pe faţă
A luat un bucium mare
Şi-a suflat în trei părţi tare.
În căutarea mirelui porneşte şi ea ca urmă, ca semn, ca stea; o compunere din Bucovina ne-o arată pe mireasă ca fiind una cu steaua:
Iar când am ajuns şi-am dat
Să intrăm în acest sat
O stea ni s-a arătat
De urma zânei am dat
După dânsa ne-am luat
Şi când am fost
În dreptul acestei case
Iată steaua că se lasă
Şi zâna intră în casă.
Ca şi în colinzile străvechi steaua se ascunde, când apare obiectul adoraţiei propriu-zis, pentru care steaua era numai semn. Aici steaua coboară şi apare mireasa.
Călătoria pe urma stelei este minunată pe drumurile lumii, iniţiatică, străbătând toate stările naturii:
Pe bune drumuri ne-au îndreptat
După cugetul cerului,
După numărul stelelor
Şi-aşa venirăm câmpii cu florile
Dealurile cu viile,
Şesurile cu grânele
Când fuserăm la mijloc de cale
Găsirăm o zână de floare.
Drumul vestitorilor cunoaşte o linie de aur, calea la jumătate se întunecă, până aici era un semn, era floarea însăşi de la izvor, de acum floarea devine stea şi în cele din urmă va fi mireasă. Spre mire jumătate de drum face steaua, iar jumătate mirele, citind un semn în natură.
Natura-i în slujba mirelui, cerul a miresei:
Trecând la mijloc de cale
Pierdurăm acea zână de floare.
Când fuserăm pe la această casă,
Văzând că steaua încă ne lasă
Ne-am abătut la Dumneavoastră.
Ajunşi la poarta închisă, rostind sensul călătoriei şi căutării lor, mirelui îi sunt adresate dinăuntru, de către veghetorii miresei câteva întrebări de al căror răspuns atârnă soarta nunţii. Mirele, întrebat de ce a cules tocmai această floare nearsă de soare din grădină, răspunde:
Portărei de poartă.
Sufleţele bune
Nici n-am cules,
Nici n-am ales
Cea mai dalbă floare,
Mîndru înfloritoare,
Ci care mi-a dat
Care mi-a însemnat
Bunul Dumnezeu
Mi-am luat-o eu.
Altă întrebare urmează:
Ce umbră-i mai groasă
Pe deasupra noastră ?
- Astă lume are
O umbră mai mare
Şi-i deasupra noastră,
Umbra cerului.
Imaginile sale din poetic în tainic spiritual:
Ce apă-i mai mare
Aici pe sub soare ?
- Apa cea mai mare
Aici pe sub soare
Roua de vară
Pe toată lumea.
Apoi apar ultimele două întrebări şi răspunsuri legate de rodnicia lumii şi sensul nunţii: pâinea şi plugul sunt simbolul de taină al acesteia din urmă:
Cea mai groasă umbră,
Pe pământ deasupra,
Umbra stogului
În postu Sîn-Petrului.
Umbra cea mai mare pământul o trage pe urma plugului:
Şi pământul n-are
O umbră mai mare
Ca şi cea de plug.
Toate aceste întrebări iniţiatice primind un răspuns, poarta se va deschide şi mirele va putea intra la mireasă pentru a o scoate din casă afară în grădină spre rodnicie, în acel topos împărătesc unde creşterea sfârșește în rodnicie.
Acum se aude cântecul însoţitorilor fraţi:
Căci cu sapa de argint
Scoatem floarea din pământ
S-o sădim cu rădăcină
La-mpăratul în grădină.
Acum este puşcată, spartă oala cu cenuşă aşezată în vârful unei ciuhe, ulciorul steril ce cunoaşte răcoarea apelor rupte din izvor, pâinea rotundă este ruptă în bucăţi şi împărţită tuturor, sămânța trebuie să moară ca să poată aduce roadă mai multă.
Colacul mirelui este împlântat în suliţă:
Ca şi mirelui să-i placă
Semnul cel bun de la maică.
Mirele şi mireasa devin simbol, şi realitatea vieţuirii lor, în suferinţa rodniciei, deschide calea către altă nuntă şi alt împărat, mirele şi păstorul din vechime.
Mirele intră şi ia mireasa din casa prea strâmtă şi iese spre munţi:
Daţi-mi mândra mea,
Deschideţi poarta
Ca să ies cu ea.
Maica miresei rămâne şi fata pleacă:
Tu vei rămâne
Iară ea va mè
Preste văi şi munţi,
Preste ape punţi.
Bunul Dumnezeu
Nu te lasă-n rău.
Acesta-i întâiul moment al nunţii desprinderea de acasă, deschiderea porţilor şi ieşirea către grădină.
Partea a doua a nunţii este cununia, pecetluirea legământului, de-a vieţui în comuniune, de-a şti că a fi înseamnă a rodi ca şi boabele de grâu sub glii şi care aduc roadă, unele zece altele o sută, altele o mie pentru că nunta înseamnă începutul morţii, adică biruinţa asupra ei, ieşirea, „Pashă”, acceptarea suliței în coasta pâinii, spargerea vasului steril în care pâlpâia o mână de cenuşă.
În aceste texte se intră cu greutate. Motivul de temei este foarte vechi, prelucrat mereu, compunerile cu mici variaţii de la provincie la provincie diferă. Greutatea vine de acolo că trebuiau urnite mari puteri şi mărturisite evenimente îndelungi înainte ca poarta să poată fi deschisă, ca fiinţa să aibă argumente lăuntrice, să părăsească o vatră devenită casă pentru un alt ţinut unde se întâmplă comuniunea şi rodnicia. Odată deschise porţile, poate începe nunta propriu-zisă, rostul vornicilor, al rostitorilor vestitori, al prodromilor încetează, intră mirele şi mireasa sub coroană şi mireasma mirului vărsat despre care nu mai trebuie nimic rostit. Compunerile cele mai complexe şi mai definite ca duh şi formă din această culegere par a fi cele transilvane şi între ele marele dialog din Ţara Moţilor şi cel din părţile Bihorului, apoi compunerea vrânceană şi cele moldave atinse de suflarea lui Eminescu. Am încercat să redau, în paginile de faţă, folosindu-mă de aproape toate compunerile ce alcătuiesc culegerea, firul alcătuitor al trainicei ţesături, anume ideea de temei a rostirii din această întâia faţă a nunţii, cea mai grea pentru că-i partea vorbitoare, pe care o reiau în două cuvinte: între mire şi mireasă se află o poartă închisă; pentru a fi deschisă, mirele trebuie să jertfească, să se desprindă de lumea senzitivă, de natura şi elementele uranice, să se dovedească organic cunoscător al firii lucrurilor şi orânduielii Cosmosului, din băiat să poată deveni iubit, frate şi bărbat, dintr-o fire senzitivă, pantheist umblând prin natură, să devină copt pentru vieţuirea istorică, angajat întru rodnicie şi suferinţă; din rouă, trupul devine pâine în coasta căreia sângeră lancea, din vânător omul devine păstor şi mire.
Tot aşa mireasa, din floare şi ciută, trebuie să crească spre virtuţile rodnice ale unei maici, devenind iubită, soră şi mireasă, făptură istorică, persoană cu capul mare îmbrobodit sub bărbie, cu ţundră neagră-mbrăcată, nu ciută, ci grăitoare, nu mithos, ci istorie. Omul e chemat mai întâi să se integreze în natură prin rodnicie şi pe urmă în lumina rodniciei să ajute ca natura să se desăvârșească, să treacă din posibilitate în plinătate, pentru că aşa cum există o cale împărătească, anume calea înţeleaptă în duhul măsurii şi bunei cuviinţe, tot aşa există o grădină împărătească, unde omul e chemat să vieţuie plenar în lumina şi spiritul rodniciei, împărat fiind omul cel mai simplu care într-o zi se hotărăşte să jertfească din sinea sa pentru un altul, să se deschidă în vederea nunţii, să devină nu mut ci grăitor, nu senzaţie ci spirit.
Poporul roman a rostit în multe feluri cu nuanţe nesfârșite, cu fineţuri adesea cereşti, un singur lucru: nu există rodnicie fără ieşire din sine, fără sacrificiu; nu există nuntă fără ieşire din matca solitară acaparatoare, într-o bună zi trebuie să pleci: apele nu mai sunt bune, cerul apăsător, începe bolirea şi trebuie să ieşi, să te rupi din țărână pentru alte dimensiuni, într-o bună zi natura începe să vorbească; oii, iarba nu-i mai place şi spune: „pe la apus de soare trebuie să mori, sau într-o noapte piatra strigă: zidul rău mă strânge, copilaşul plânge”, precum şi-n faţa porţilor închise omul descoperit este strâns de gât de nu va răspunde, „Ce umbră-i mai groasă / Pe deasupra noastră?”:
„Astă lume are
O umbră mai mare,
Care-i cea mai groasă
Şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.”
Abonați-vă la:
Postare comentarii
(Atom)
Căutare
Imnul Bucovinei
În Moldova locul-i sfânt, leagãn de credințã
Din strãbuni am ctitorit pentru biruințã.
La Suceava, între munți Dumnezeu e-n toate;
Zimbrul ține la un loc oameni și cetate.
Multe neamuri am ținut țara ca o floare
Și pãmântul ce-l avem, fãrã supãrare;
Locul pe care trãim Bucovina-i spune
Domnul Ștefan l-a sfințit, loc de rugãciune!
Noi, la Putna ne-nchinãm și la Sucevița,
Voronețu-i poartã-n cer, vatrã Moldovița,
Oamenii care-i avem toți îs pentru țarã,
Nu ne face niminea neamul de ocarã!
Nimãrui noi n-am cerut, cã avem de toate,
Sã ne deie Dumnezeu, numai sãnãtate!
Fete și feciori cuminți sã ne poarte neamul,
Cu iubire de pãrinți, ca bucovineanul!
Și ne-om ține fruntea sus cum ni-e scrisã slova,
În fața lui Dumnezeu, una e Moldova!
Și ne-om ține drepți și tari, sã cinstim Lumina,
În fața lui Dumnezeu, una-i Bucovina!
Din strãbuni am ctitorit pentru biruințã.
La Suceava, între munți Dumnezeu e-n toate;
Zimbrul ține la un loc oameni și cetate.
Multe neamuri am ținut țara ca o floare
Și pãmântul ce-l avem, fãrã supãrare;
Locul pe care trãim Bucovina-i spune
Domnul Ștefan l-a sfințit, loc de rugãciune!
Noi, la Putna ne-nchinãm și la Sucevița,
Voronețu-i poartã-n cer, vatrã Moldovița,
Oamenii care-i avem toți îs pentru țarã,
Nu ne face niminea neamul de ocarã!
Nimãrui noi n-am cerut, cã avem de toate,
Sã ne deie Dumnezeu, numai sãnãtate!
Fete și feciori cuminți sã ne poarte neamul,
Cu iubire de pãrinți, ca bucovineanul!
Și ne-om ține fruntea sus cum ni-e scrisã slova,
În fața lui Dumnezeu, una e Moldova!
Și ne-om ține drepți și tari, sã cinstim Lumina,
În fața lui Dumnezeu, una-i Bucovina!
Nu ma gandeam la asa ceva... voiam sa stiu care este semnificatia nuntii si am dat peste aceasta explicatie din fericire! Foarte clar expusa si poetica... O sa citesc cu siguranta mai multe articole de-ale tale! Felicitari!
RăspundețiȘtergere